După numai câteva zile de la alegeri, ipotezele explicative riscă să fie hazardate. Cu toate acestea, se poate susţine cu destulă îndreptăţire că hotărâtoare a fost prezenţa cu cca. 10% mai mare în turul al doilea, care a înclinat balanţa în favoarea lui Klaus Iohannis. Ce a determinat însă prezenţa respectivă, de ce nu a reuşit Partidul Social-Democrat să contracareze fenomenul? Sunt întrebări care trimit la chestiunea discursului hegemonic şi a identificărilor politice autohtone, angajând experienţa teoretică şi practică a ultimelor două decenii.
Echipa lui Victor Ponta a încercat toată campania să evite plasarea confruntării pe terenul opoziţiei doctrinar-programatice dintre dreapta şi stânga. S-a concentrat pe tema antibăsismului, în spiritul opţiunii transpartinice din 2012, pentru a atrage pe această cale susţinerea electoratului liberal nemulţumit de alianţa lui Klaus Iohannis cu Vasile Blaga & co. Tactica a funcţionat cu destul succes până aproape de final, când afacerea exercitării votului în străinătate a basculat întreaga dispută în zona ideologică.
Nu ştim dacă strategii Alianţei Creştin-Liberale au anticipat lucrurile, sau dacă pur şi simplu au sesizat oportunitatea şi au folosit-o. Cert este că au făcut dintr-o problemă strict administrativă una moral-politică, în aşa fel încât să transforme iritarea prozaică a statului la rând în faţa secţiei de votare într-o sfântă mânie contra abuzurilor şi un elan cu pretenţii principiale. Oamenii trec relativ uşor peste o disfuncţie sau chiar o incompetenţă birocratică, dar se inflamează dacă li se pare că sunt dispreţuiţi de autorităţi sau că li se încalcă un drept. Tocmai această radicalizare diseminată pe diverse canale a reuşit să mobilizeze împotriva lui Victor Ponta un segment de public altminteri indiferent, care a făcut acum diferenţa.
În climatul recriminatoriu s-au reactivat temele şi prejudecăţile caracteristice ale dreptei extreme, de la anticomunism şi rusofobie, la ostilitatea faţă de asistaţi, pensionari şi oamenii fără pregătire superioară, acuzaţi, nu-i aşa, că votează prosteşte cu stânga şi compromit în mod culpabil viitorul tineretului inteligent, întreprinzător, exponent unic al Binelui conceput în cheie capitalist-atlantistă. Încărcătura emoţională tinde să se deverseze astfel într-un darwinism social regresiv botezat liberalism, deşi manifestările sale agresive şi exclusiviste ar fi de natură să provoace nelinişti postume lui Alexis de Tocqueville şi John Stuart Mill.
Partidul Social-Democrat nu a fost în măsură să compenseze atacul dreptei printr-o mobilizare ideologică analoagă, aşa cum făcea Frontul Salvării Naţionale în 1990. (Nu evaluăm acţiunile Frontului, numai le delimităm operativ în raport cu situaţia actuală). Explicaţia conjuncturală ţine de lipsa de pregătire: în condiţiile în care s-au concentrat pe critica ilegalităţilor şi aranjametelor băsiste, dar nu a băsismului ca expresie sistemică a dreptei, comunicatorii săi nu au avut replică la acuzaţiile cu semnificaţie generală colportate mai ales pe Internet.
Există însă şi o cauză structurală: Partidul Social-Democrat a încetat să mai fie de stânga. A devenit o formaţiune centristă, reprezentantă mai curând a îmbogăţiţilor postrevoluţionari ca Ioan Niculae decât a salariaţilor; o formaţiune mai preocupată de satisfacerea intereselor clientelare decât de relaţia cu sindicatele şi organizaţiile civice, în care puţini mai au habar de concepte precum economia socială de piaţă (germană) ori socialismul autogestionar (francez). Cu excepţia senatoarei Gabriela Creţu, nu am şti să indicăm vreun alt social-democrat capabil de o polemică doctrinară. Or pentru a entuziasma oamenii, pentru a-i motiva să meargă la urne sau să manifesteze în stradă nu e suficient să enunţi constatator că ai mărit pensiile, trebuie să-i capacitezi afectiv, ceea ce nu e posibil decât în jurul valorilor, adică printr-un mesaj încărcat ideologic.
Cum ar putea fi credibil şi convingător în calitate de om de stânga un politician ca Victor Ponta, atâta timp cât declară că statul nu are a se amesteca în rezolvarea situaţiei de la Oltchim, sau cât îl ia de sfătuitor pe Mugur Isărescu – exponentul autohton al marii finanţe internaţionale, în interesul căreia s-au adoptat măsurile de austeritate? Ion Iliescu a greşit în multe privinţe, dar cel puţin a fost, până către sfârşitul anilor 1990, un astfel de om de stânga. Ne amintim scandalul pe care l-a provocat atunci când a susţinut eficienţa formulei asociative în agricultură, dar să ne gândim totodată cum electriza la un moment dat masele, spre deosebire de Adrian Năstase, Mircea Geoană şi Victor Ponta, inexpresivi în pretinsul lor pragmatism, a căror forţă rezida esenţialmente în aparatul de partid şi susţinera potentaţilor locali, nicidecum în simpatia şi largul sprijin popular.
În ultimii douăzeci de ani cu aproximaţie, Partidul Social-Democrat şi-a însuşit referinţele discursului liberal, care a devenit astfel hegemonic. Să nu ne înşele controversele personale sau politicianiste dintre lideri şi partide, cărora numai abuzurile comise de Traian Băsescu le-au imprimat un sens instituţional! Aşa-zisa stângă invocă iniţiativa particulară, criteriul unic al eficienţei şi tehnocraţia mai mult decât interesul colectiv, nevoile persoanelor defavorizate şi democratizarea deciziei în politică şi economie. În aceste circumstanţe, social-democraţii nu aveau cum să mai contrapună dreptei darwiniste argumentele solidarităţii, compasiunii, umanităţii, susceptibile să angajeze emoţional populaţia şi să o determine să-l voteze pe candidatul lor. Le-au lăsat să cadă în desuetudine, să-şi piardă legitimitatea, surclasate în mentalul public de vulgata libertariană spre uzul coloniilor. Au facilitat astfel alegerea ca preşedinte a unui băsist disimulat cu aer de gauleiter, susţinător declarat al „disciplinei bugetare” merkeliene, aşadar al sacrificării oamenilor pentru profitul băncilor.
Din acest punct de vedere, s-ar putea spune că Partidul Social-Democrat a cules ce a semănat: fructele mâniei unui segment generaţional individualist până la egoism, acaparat de aşteptările consumeriste şi obstinaţia vindicativă a unui anticomunism rămas de fapt fără obiect; un segment suficient de vocal şi agresiv încât să creeze presiune psihologică, influenţând inclusiv persoane moderate, care ajung să-şi transfere nemulţumirea faţă de partid asupra principiilor stângii. Cu alte cuvinte, social-democraţii au primit ceea ce meritau. Întrebarea este însă cu ce am greşit noi, ceilalţi?!
Autor: Alexandru Mamina
Sursa: Argumente si fapte
Adauga comentariu