De ce, personal, nu sunt de acord nici măcar cu parteneriatele civile între homosexuali?
În principiu aş fi de acord: statul ar trebui să asigure o formă de protecţie legislativă şi cuplurilor construite pe orientare sexuală deviantă, atâta timp cât este consensuală.
Numai că experienţa din ţările unde s-a acordat dreptul la parteneriat civil s-a arătat că acesta a fost doar începutul şi nu doar pacea socială.
A urmat „căsătoria” homosexuală şi impunerea unei politici liberticide faţă de oricine are convingeri morale şi religioase care consideră homosexualitatea o imoralitate şi un păcat. Mai mult chiar, în UK, în Danemarca, în Norvegia, în Suedia, în Elveţia, s-au creat presiuni tot mai puternice ca Bisericile creştine nu doar să nu mai îndrăznească să predice propria învăţătură, dar şi să accepte homosexualitatea ca pe o virtute, să oficieze „căsătorii” homosexuale.
Au urmat lupte pentru „emanciparea” şi altor „minorităţi sexuale”. Ideea şocantă că genul este de fapt o opţiune intelectuală şi nu un dat biologic a dus la deliruri legislative, la posibilitatea de a îţi schimba genul sexual de câte ori vrei, la luarea copiilor din mijlocul familiilor care nu sunt de acord cu ideea „simpatică” că băieţelul lor poate fi la prânz fetiţă, seara „gender queer” iar a doua zi dimineaţa ….pisică sau căţel.
Ei bine, de ce aş fi de acord cu aparent benigna idee că şi cuplurile homosexuale pot avea un „parteneriat civil” când peste tot unde s-a admis acest parteneriat, el a deschis poarta spre un delir moral şi politic?
Autor: Bogdan Duca
Sursa: Bogdan Duca Blog
Adauga comentariu