In Statele Unite ale Americii, Olanda sau Germania, un om care se imbogateste este respectat de comunitate. Nu este vorba doar de paradigma protestanta, care a nascut un cult al muncii in spatiile geografice amintite, ci de constiinta ca din taxele, impozitele, donatiile, etc platite de acesti oameni, comunitatile (locale/nationale) prospera. Noi de ce nu ne-am iubit niciodata si nici astazi nu ne iubim bogatii?
O sa incepem printr-o paralela care aparent nu are legatura cu demersul de fata, dar pe care o consideram profund semnificativa in esenta ei. “Poetul national” al Frantei a fost Victor Hugo – a murit (insa la o virsta venerabila) cu doar patru ani inainte de finalul tragediei poetului nostru national, Mihai Eminescu.
Hugo a dobindit o avere semnificativa (pe care partial a risipit-o in nenumarate aventuri amoroase), a avut o cariera politica consistenta si a dominat viata literara cu atita forta incit a sfirsit prin a deveni din eroul “bataliei pentru Hernanie” un soi de pat al lui Procust privit chioris de creatorii si criticii mai anvangardisti.
Eminescu a fost obligat sa-si schimbe numele (Eminovici nu suna bine pentru timpul respectiv), a fost mai degraba chinuit si marginalizat, nu a avut nici confortul material si nici spiritual pentru a-si da adevarata masura a imensului sau geniu literar si a fost inmormintat din mila publica.
Francezii si-au facut un erou literar dintr-un victorios. Noi, dintr-un (aparent) infrint. Asta pentru ca simpatia noastra, ca natiune, a fost intotdeauna de partea celor slabi si oprimati, pentru ca aproape intreaga noastra istorie a fost a celor slabi si oprimati.
Am fost solidari cu haiducii, pentru ca de partea cealalta a baricadei nu stateau legea si ordinea, ci sedea boierimea rapace si rea, care facea “legea” dupa bunul sau plac. Rareori cei “de sus” au devenit eroi.
Cind marele Nicolae Iorga a rescris epic istoria noastra – dupa “reteta” lui Michelet, cu un filon mai degraba epic decit riguros valabil istoriceste vorbind – a exacerbat rarele episoade in care “cei de sus” (un Mircea, un Stefan, un Mihai, un Brincoveanu) si-au meritat cu prisosinta statutul de eroi ai neamului.
In rest, mai mereu, am avut dijmasi cruzi, arnauti straini de neam si cotropitori care instalau pe tronuri momii docile pentru a jefui in voie. In 1945, cind incepea drama comunista, circa 80 la suta dintre romani traiau in mediul rural.
Si nu erau taranii rumeni ai Frantei, ci amaritii in care s-a tras cu tunul in 1907 (Londra avea deja metrou) si care in 1916 au fost trimisi in opinci sa infrunte cea mai formidabila armata a timpului, aceea germana. Nefericitii care s-au jertfit la 1877, pentru ca apoi, schilozi si uitati de regim, sa cerseasca pe la coltul strazii.
O armata de lei, condusa de ofiteri indoilenici, dintre care cei mai multi isi datorau cariera numelor si aranjamentelor de culise si care au facut o multime de greseli majore, platite cu sute de mii de victime. Si in perioada interbelica s-au facut averi prin furt, mita, contracte catastrofale cu un stat dominat de camarile.
Au fost apoi bogatii “rosii” – de la gestionarul hot, la seful corupt al militiei sau “smecherul” descurcaret din comertul exterior. Erau cei cu video, vila si icre negre pe masa, cind populatia primea citeva oua pe luna pe cartela si piinea se cumpara cu buletinul.
Au urmat apoi tranzitia si ostentatia stridenta a unei lungi pleiade de indivizi meteorici, care pentru bani au compromis sperante, jertfe, ideologii si proiecte nationale.
A urmat adica varianta “latino” a democratiei – o telenovela de prost gust, in care doar fata cu silicoane si buna de gura ajunge bine in viata, adica se casatoreste cu un grizonat cu rinjet timp, care mai devreme sau mai tirziu ajunge sa dea cu subsemnatul pe la procurori.
In aceasta masa informa si viu colorata, cei cu abilitati antreprenoriale reale, care si-au construit onest un trai bun – la un nivel mai mult sau mai putin spectaculos – s-au pierdut ca florile de cimp printre buruieni.
Orice reusita este considerata dubioasa, orice imbogatire rezultatul unui jaf, in spatele oricarei ascensiuni se scormoneste dupa “scheletele din dulap”. Pot fi condamnati, pentru aceasta mentalitate, cei care de o istorie intreaga au fost obisnuiti doar cu raptul? Nu, evident ca nu.
Iar acum traim drama unei crize economice care va fi resimtita dramatic mai ales de cei care, oricum, traiau de pe o zi pe alta. In 1929, in America, dupa declansarea crizei, oamenii s-au adunat spontan in fata salii unde avea loc intilnirea celor mai bogati oameni ai tarii, care cautau solutii.
Sperau ca cei care au stiut sa adune milioane, vor sti sa scoata natiunea din criza. La noi, increderea in patronate este atit de redusa, incit abia ca sunt mentionate in discursul public. Iar cind sunt mentionate, de cele mai multe ori consemnarile sunt negative.
Deci inrairea sociala va creste, va fi tot mai greu pentru cei care stau cu nasul lipit de vitrina sa accepte luxul ostentativ al unei mici paturi de “norocosi”. Criza poate genera o trecere rapida a unei parti a populatie din rindul timidei clase de mijloc in aceea a pauperilor, a oamenilor pentru care traiul zilnic este o aventura intr-o jungla ostila si periculoasa.
A celor care isi pot pierde casele din cauza creditelor, locul de munca la o virsta la care este aproape imposibil sa o iei de la capat, ultima burma de iluzii legate de o societate haotica si fara simt istoric. Deocamdata, acesti infrinti care viseaza la haiduci salvatori isi consuma spaimele in biserici, certindu-se cu vecinii sau in trafic, bindu-si mintile prin birturile satesti care arata la fel ca-n secolul al XlX-lea.
Dar cind toate aceste frustari vor imbraca forma nesupunerii civice – a se vedea episoadele de la CFR – cind ura fata de bogati va ajunge la o masa critica, Dumnezeu sa ajute Romania.
Si pe cei care nu se gindesc la elementara modestie a celui care si-a construit cariera sau averea prin munca cinstita si care atita aceste frustrari printr-un comportament scandalos inclusiv in timp de criza.
Eugen Ovidiu Chirovici
sursa: bloombiz.ro
Adauga comentariu