De ce nu este România altfel. Adevărurile lui Lucian Boia

Câteva afirmaţii făcute de Lucian Boia în cartea „De ce este România altfel“ nu corespund realităţii. Volumul încearcă să sugereze că a) românii sunt o rasă inferioară, b) România e un stat artificial, care n-ar trebui să existe, c) locuitorii acestor meleaguri suferă de un retard istoric, cultural, educaţional şi de orice altă natură, imposibil de surmontat.
În cele ce urmează, am redat cu bold câteva dintre argumentele şi concluziile inexacte / exagerate / inventate de care Boia, un istoric altfel rezonabil, s-a folosit în construcţia sa, apoi datele ştiinţifice care-l contrazic.

1. România e neguvernabilă încă de la începutul începuturilor, romanii, prin Traian, au făcut o greşeală când au cucerit Dacia, eroarea fiind repede reparată, în secolul următor, de Aurelian, care s-a retras pe linia Dunării.
Cucerirea Daciei a însemnat salvarea Imperiului Roman intrat în criză economică. De la cronicarii romani au rămas mărturii care spun că, după căderea Sarmizegetusei, o bogăţie nemaivăzută s-a revărsat asupra Romei. Conform arheologului britanic Julius Bennett, numai comoara lui Decebal luată de romani s-a ridicat la 226.800 kilograme de aur şi 453.600 kilograme de argint.

Se estimează că Dacia a contribuit apoi, anual, cu 700 de milioane de denari (monedă de argint care cântărea 3,1 grame) la economia romană. Echivalată cu valoarea banilor din 2011, suma pompată în venele imperiului de Dacia se cifra la peste 2,5 miliarde de dolari anual, istoricii remarcând că eroarea despre care vorbeşte Lucian Boia a dus la revitalizarea economiei în Europa romană şi la apariţia a numeroase noi oraşe pe parcursul întregului imperiu.

2. În Dacia cucerită nici măcar n-au ajuns romani adevăraţi. Majoritatea zdrobitoare a coloniştilor cu care a fost populată provincia au fost aduşi din regiuni periferice ale imperiului. De aceea legătura actualei populaţii din România cu latinitatea e mai degrabă una imaginară.
Istoricul Vlad Georgescu a inventariat cele 3.000 de nume descoperite în inscripţiile care corespundeau perioadei respective din Dacia romană şi a stabilit că 74% dintre acestea erau latine, 14% greceşti şi doar 12 la sută „barbare“ (ilirice, celtice, semitice etc). E greu de stabilit procentul de romani get-beget din Dacia ocupată, dar ideea (subliminală) a lui Boia, că alte provincii ar fi fost colonizate numai cu nativi italici, e absurdă. Nici o populaţie de zece ori mai mare decât cea din Roma la vremea respectivă n-ar fi ajuns pentru a coloniza toate teritoriile cucerite, mai ales că Imperiul Roman se estima că ajunsese, la 11 ani după cucerirea Daciei, la peste 88 de milioane de locuitori. În fapt, la ora la care Dacia a fost cucerită, romanii realizaseră deja prima globalizare din istorie, însuşi împăratul Traian fiind de origine spaniolă.

3. Limba română este cel mai puţin latină dintre toate limbile romanice.
În 1949, lingvistul italo-american Mario Pei, pornind de la părerea larg răspândită că limba română este cea mai apropiată de latină ca structură dintre toate urmaşele acesteia, a făcut un studiu bazat pe fonologie, inflexiune, sintaxă, vocabular şi intonaţie şi a ajuns la următoarea ierarhizare (cu cât este procentul mai mare, cu atât limba respectivă e mai îndepărtată de latină): 1. sardiniana – 8%, 2. italiana – 12%, 3. spaniola – 20%, 4. româna – 23,5%, 5. occitana – 25%, 6. portugheza – 31% şi 7. franceza – 44%. Aşadar, româna nu e nici „cea mai latină“, nici „cel mai puţin latină“, această poziţie revenind, de departe, francezei (lucru uşor sesizabil, de altfel, pentru oricine).
Lexicul limbilor română şi italiană (cea mai apropiată de latină dintre limbile romanice majore) este similar în proporţie de 77%.

Limba română face parte din familia limbilor romanice estice. Dintre acestea, in afara de română, doar cea din centrul si sudul Italiei a mai supravieţuit.

4. Ţările române sunt ultimele apărute în Europa, în secolul al XIV-lea, întârziere care explică faptul că suntem la coada continentului din toate punctele de vedere.
Conform convenţiei generale, Voievodatul Moldavia s-a fondat la 1334 şi avea capitala la Baia. Cât priveşte Ţara Românească, Diploma cavalerilor ioaniţi menţiona, la 1247, că pe acel teritoriu erau patru voievodate: ale lui Ioan, Farcaş, Seneslau şi Litovoi., Sunt, într-adevăr, printre ultimele formaţiuni statale apărute în Europa, dar, din punct de vedere strict statistic, nu ultimele. La începutul secolului al XIV-lea, cavalerii ordinului teuton luptau déjà, de multe decenii, împotriva triburilor baltice păgâne. Samogiţia a fost ultimul teritoriu creştinat din Europa, în secolul al XV-lea. Aşadar, acest argument nu este, istoric, valabil.
În plus, chiar dacă ar fi, nu explică nimic. În această logică, SUA, Canada şi Australia ar trebui să fie acum printre cele mai înapoiate state din lume, deoarece au fost colonizate şi au devenit independente de curând. În aceeaşi categorie ar trebui să intre Chile şi Uruguay, din America Latină. Şi invers, revenind pe Bătrânul Continent, ar trebui ca Grecia şi Italia să fie cele mai dezvoltate ţări din lume (la bătaie cu Iran, Egipt, India, Irak şi China), deoarece acolo s-au dezvoltat primele civilizaţii din istorie.

4. Universitatea din Bucureşti s-a înfiinţat cu 500 de ani în urma celei de la Praga, de exemplu, de aceea nu putem concura cu restul Europei ca nivel de educaţie şi instruire.
Massachusetts Institute of Technology, din Statele Unite, lider mondial în clasamentul universităţilor conform criteriului Quacquarelli Symonds (http://www.topuniversities.com/university-rankings/world-university-rankings), a fost deschisă publicului în 1865, un an după Universitatea Bucureşti şi, de asemenea, 500 după cea din Praga. Cinci dintre primele instituţii de învăţământ din lume sunt americane şi au fost fondate, toate, cu sute de ani după cea cehă. Pe de altă parte, KAIST (Korea Advanced Institute of Science & Technology), înfiinţată în 1971 (acum doar 42 de ani!), ocupă locul 63 în lume, iar Universitatea din Bologna, cea mai veche din lume (anul 1088), e abia pe locul 194. Universitatea Carol, cu care ne compară Boia şi care a fost înfiinţată în 1348, ocupă locul 286 în lume. După cum se poate observa din rândurile de mai sus, dar şi din site-ul al cărui link l-am dat, nu există nicio legătură între vechimea instituţiilor de învăţământ şi performanţele actuale ale acestora, aşa cum susţine Boia.
Argumentul folosit în carte e irelevant chiar dacă lărgim cadrul discuţiei la nivelul întregii societăţi. Coreenii, japonezii, israelienii au printre cele mai performante sisteme de învăţământ din lume, deşi au luat startul cu aproape un mileniu în urma Italiei, Franţei şi Spaniei.

5. Tot ceea ce este cât de cât bun în România, tot progresul (atât cât este), îl datorăm străinilor. Carol I a fost cel mai mare conducător al ţării, edificiile arhitectonice de calitate au fost ridicate de francezi. Concluzia lui Boia: românii n-au fost şi nu sunt capabili de nimic, iar fără minorităţile evreiască şi germană, lucrurile ar fi stat şi mai rău.
Importul de cultură s-a produs în toate civilizaţiile continentale. Hughenoţii persecutaţi în Franţa au modernizat Berlinul la începutul secolului al XVIII-lea, Renaşterea franceză a venit din Italia, italienii – la rândul lor – şi-au început revirimentul când au intrat în contact cu arabii şi bizantinii. Şi tot aşa. Fiecare a început de undeva. Aşa curge istoria. Fenomenul se numeşte aculturaţie. Şi, dacă românii au învăţat în secolul al XIX-lea de la profesorii, arhitecţii, guvernantele şi meseriaşii francezi, englezi şi nemţi, au fost apoi capabili să dea înapoi lumii genii precum Brâncuşi, Cioran, Eliade, Ionesco, Palade.
Cât îl priveşte pe neamţul Carol I – cel despre care autorul „a auzit“ (argument bizar în condeiul unui istoric care se respectă) că ar fi fost declarat cel mai mare român, dar organizatorii sondajului ar fi măsluit rezultatele –, prezenţa lui pe tronul României a fost cu adevărat providenţială, dar nu demonstrează, de asemenea, nimic. Cu foarte mici pauze, spaniolii au, de 500 de ani, regi străini (dinastia de Habsburg şi, apoi, de Bourbon, din aceasta din urmă făcând parte, de altfel, şi actualul suveran, Juan Carlos), statele ruseşti au fost înfiinţate de vikingi, iar ţarul Petru cel Mare se revendica având strămoşi germani. De 400 de ani, suedezii sunt conduşi de familii domnitoare cu origini germane şi franceze, momentul de maximă glorie fiind atins la 1700, sub conducerea regilor proveniţi din Bavaria. Aşadar, concluzia conform căreia românii le sunt inferiori celorlalte naţiuni pentru că au reuşit independenţa şi intrarea în modernitate sub un rege neamţ este bizară.

6. Românii, spre deosebire de celelalte ţări din regiune, s-au lăsat convertiţi la comunism fără să se opună. Au cooperat şi s-au adaptat obedienţi la regimul sovietic, în loc să-l înfrunte, ceea ce arată duplicitatea şi laşitatea acestui popor.
Este, poate, cel mai dureros neadevăr, cu atât mai mult cu cât Lucian Boia a trăit perioada comunistă de la un cap la altul. Istoricul răsuceşte istoria, ştergând cu buretele numărul enorm de martiri ucişi de comunişti, epurările şi aruncarea în temniţe a sute de mii de oameni, uită alte sute de mii care au fost nevoiţi să fugă din ţară, decapitarea unei întregi naţiuni prin exterminarea, alungarea sau „reeducarea“ celor care au condus-o.
Nu e vorba doar de intelectualitate, de politicieni şi de preoţime, ci şi de oamenii simpli. Au existat revolte înăbuşite cu tunul (Nicolae Ceauşescu a participat activ la masacre!) ale ţăranilor care se opuneau colectivizării. Comunismul s-a făcut în România şi cu concursul nemijlocit al minorităţilor (numeroşi evrei şi maghiari la vârf) şi al drojdiei societăţii (infractorii, golanii oraşelor şi pleava satelor cooptate în Partid, Miliţie şi Securitate).
Specialiştii în domeniu au tras concluzia că România (ca şi URSS) a fost victima unui experiment social făcut pe un întreg popor. Niciuna dintre ţările ocupate de ruşi în 1944-1945, cu excepţia germanilor, n-a suportat o campanie atât de violentă de distrugere a tuturor reperelor şi simbolurilor precum românii.
Un alt eveniment major pierdut pe drum în carte: nicăieri în Europa de Est nu mai e o altă ţară unde să fi existat rezistenţă armată împotriva regimului comunist încă aproape 20 de ani după încheierea războiului, aşa cum s-a întâmplat în România!
Teza din cartea lui Lucian Boia despre adeziunea poporului român la comunism nu e nimic altceva decât versiunea propagandei oficiale comuniste de până în 1989.

7. În anii 1970-80, poporul român se adaptase perfect la noua realitate comunistă, nu mai existau proteste chiar dacă Securitatea se „înmuiase“.
După epurările de o violenţă extremă, cu sute de mii de victime, de până la mijlocul anilor ’60 (opoziţia fiind, practic, exterminată în România), riposta a devenit, evident, mai slabă şi dezorganizată. Partizanii din munţi fuseseră ucişi, liderii politici muriseră în puşcării, regele – alungat, intelectualitatea emigrase sau fusese „reeducată“ la Canal. Cu toate acestea, răbufnirile au continuat. Minerii din Valea Jiului în 1977 şi muncitorii din Braşov în 1987 au înfruntat un regim care – s-a dovedit şi în 1989 – era decis să înăbuşe în sânge orice opoziţie.
Cât priveşte pasivitatea Securităţii, Lucian Boia ar trebui să le spună acest lucru urmaşilor inginerului Gheorghe Ursu, ucis în bătaie în arest, sau prietenilor istoricului Vlad Georgescu, iradiat la München şi mort de cancer galopant – ca să ne rezumăm la doar două exemple din perioada târzie a comunismului. Despre metodele prin care poliţia politică îi lichida pe opozanţii regimului din interior şi din exterior se poate citi pe larg în cartea „Orizonturi roşii“, a lui Mihai Pacepa, fost comandant al Securităţii fugit în SUA în 1978.

8. Protestatarii de la ultimul miting al lui Ceauşescu nu ştiau nici ei prea bine ce vroiau.
Atât a înţeles Lucian Boia din ceea ce s-a întâmplat atunci, în decembrie 1989, în Bucureşti. Că oamenii care şi-au învins frica şi au murit la Intercontinental şi pe Magheru nu ştiau ce-i cu ei acolo.

9. În finalul broşurii, ca un corolar, se afirmă, argumentându-se cu „ştiri“ luate de la posturile TV, că „până şi Bulgaria“ a luat-o înaintea României. Statul vecin e dat de Lucian Boia drept exemplu de progres.
Actualul preşedinte al Bulgariei a fost bodyguard, asigura paza interlopilor înainte de a fi propulsat în funcţia actuală. Atât.

Legende urbane, complexe, stereotipuri, prejudecăţi

Cu mare succes la public, mediatizat intens, eseul „De ce este România altfel“ se abate sever de la principiile pe care chiar Lucian Boia le-a enunţat în alte cărţi ale sale. Istoricul a valorificat, în cele 120 de pagini, principalele legende urbane, complexele, stereotipurile şi prejudecăţile pe care românii le au despre ei înşişi, alimentându-le cu pseudoargumente. Opera sa de până acum demonstrează, fără putinţă de tăgadă, că Lucian Boia ştia adevărul când a scris acest eseu.

P.S. Nu ar fi fost importante rândurile din „De ce este România altfel“ dacă semnătura ar fi fost a unui oarecare. Lucian Boia scrie însă cărţi de specialitate şi este profesor la Facultatea de Istorie din cadrul Universităţii Bucureşti. Instituţie de învăţământ superior care se clasează pe locul 601 în lume.

autor: Matei Udrea

sursa: mateiudrea.wordpress.com