Principalii actori ai acestui documentar (aproximativ 200 de persoane) semnează o cerere pentru a înfiinţa o comisie internaţională de audit, care ar urmări să clarifice motivele creării unei datorii suverane şi condamnarea celor responsabili. În acest caz, Grecia are dreptul de a refuza rambursarea datoriei sale “nejustificate“, şi anume datoria constituită prin acte de corupţie împotriva intereselor societăţii.
Debtocracy este o acţiune politică. Acesta prezintă o perspectivă asupra examinării evenimentelor care au condus Grecia pe malul prăpastiei. Opiniile merg toate în aceeaşi direcţie, fără contrapunct. Aceasta este alegerea autorilor, care îşi dezvăluie punctul lor de vedere din primele minute: “În aproape 40 de ani, două partide, trei familii politice şi câţiva mari patroni au condus Grecia la faliment. Ei au încetat să-şi plătească cetăţenii pentru a-şi salva creditorii“.
“Complicii” falimentului nu au dreptul la cuvânt
Autorii documentarului nu dau cuvântul celor pe care îi consideră drept “complici” ai acestui faliment. Premierii şi miniştrii de finanţe din ultimii zece ani în Grecia sunt prezentaţi drept verigi ale unui lanţ de conspiratori care au împins ţara în hău.
Directorul General al FMI-ului, Dominique Strauss-Kahn, care a venit la greci prezentându-se ca un doctor care are leacul pentru ţară, este comparat cu dictatorul George Papadopoulos [prim-ministru sub regimul coloneilor între 1967-1974]. Paralela este stabilită cu o uşurinţă remarcabilă de la începutul documentarului, dar personajul în cauză (DSK) nu are dreptul la cuvânt. Când a fost întrebată “De ce nu cere părerea persoanelor arătate cu degetul?“, Kateina Kitidi, unul dintre autori, a răspuns că “aceasta este o întrebare de pus mai multor organe de presă care în ultima vreme nu difuzează decât un singur punct de vedere asupra situaţiei. Noi credem că oferim o altă abordare, care lipsea de mult timp“.
Publicul, garant al independenţei filmului
Pentru colegul ei, Aris Hatzistefanou, ceea ce contează este independenţa documentarului: “Nu am avut de ales“, a spus el. Pentru a evita constrângerile cu privire la conţinutul filmului pe care le-ar fi impus cu siguranţă societăţile [de producţie], instituţiile sau partidele, ne-am adresat publicului pentru a acoperi costurile de producţie. Documentarul aparţine deci ‘co-producătorilor’ noştri care au făcut donaţii pe internet şi de aceea nu există probleme de drepturi. Scopul nostru este, oricum, să-l difuzăm cât mai larg posibil“, explică acesta.
Documentarul foloseşte precedentul Ecuadorului şi Argentinei pentru a susţine argumentul cum că raportul unei comisii de audit poate fi folosit drept instrument de negociere pentru a şterge o parte din datorie şi din îngheţarea salariilor şi pensiilor.
“Încercăm să luăm exemplele unor ţări precum Argentina şi Ecuador, care au spus nu FMI-ului şi creditorilor străini care împovăraseră, fie şi parţial, cetăţenii. În acest scop, am vorbit cu oamenii care au condus auditul în Ecuador şi care au dovedit că o mare parte a datoriei era ilegală“, continuă Katerina Kitidi.
Adauga comentariu