A fost Herta Muller la București! Așteptări intense, urmate de cuvinte șocante. Bulversând siguranța de sine a multora. Deranjându-i ceea ce ea spune, că nu prea ne-am ostenit cu rezistenţa împotriva comunismului. Că pasivismul a generat consolidarea regimului, dizidența lipsind aproape cu desăvârșire… Generând o lipsă de reacție care a ucis conștiințe, rezultatele resimțindu-le până astăzi.
Intelectualii români păcătuiesc printr-o dublă și gravă vinovăție: înainte de 1989, tăcerea lor civică a contribuit decisiv la tasarea conștiințelor, ei nefiind capabili să ofere un model de verticalitate și rezistență, iar după 1989 au adus trecutul în prezent, cu aceleași manifestări de tolerare a unor regimuri ce patinează spre autoritarism, tăcând atunci când intervenția lor ar fi vitală.
Intelectualii români- reprezentanți ai unei societăți atomizate – au practicat o formă de balet sofisticat, îmbinând supraviețuirea cu etalararea unui (pseudo)eroism post-eveniment. Ideea că opoziția a fost manifestată prin creație literară nu are susținere în practică. Herta Müller demască o asemenea argumentație, convingându-ne că nu există „rezistenţă prin cultură” într-o dictatură. Există ori dizidenţă, ori tăcere, laşităţi şi compromisuri.
Cartarescu încerca recent o replică la adresa ei:”Nu cei care au tăcut, ci aceia care au vorbit aducând osanale dictaturii sunt marii vinovaţi ai epocii”. Cu alte cuvinte, tăcerea este onorabilă atâta timp cât există șansa supraviețuirii. A celei personale, fiindcă a celorlalți nu mai contează. Chiar dacă din tăcerea celor mulți se hrănește tirania celor puțini…. După 20 de ani s-a aşternut uitarea: uitarea că nu toţi românii au fost victime şi că nu toţi românii au rezistat! Uitarea că sistemul ideologic nu a fost o structură impersonală ci că el s-a dezvoltat prin tăcerea individuală.
Atacurile la care a fost supusă Herta Muller în ultimele zile de către Cartarescu, Liiceanu sau Manolescu nu fac decât să confime o realitate greu de acceptat: refuzul unei confruntări cu trecutul și incapacitatea unei regenerări morale. Cu atât mai necesară cu cât cei care ar trebui să o inițieze sunt ei înșiși în cea mai cruntă obscuritate etică.
Astăzi nu se vede aceeaşi abdicare a societăţii în faţa răului? Sub girul unor intelectuali apatici? Nu s-au auzit glasurile lor în momentul fraudării voturilor, a încălcării demnității umane sau a altor decizii aberante ale actualei guvernări. Sau rezistă cumva din nou prin cultură??? Poate ar trebui să o știm și noi…
Păcat! Proaspăta câștigătoare a premiului Nobel a întins o mână pentru renașterea morală a societății civile. Sugerându-ne direcția dinspre care ar trebui să ne vină speranța. Însă, trecem din nou pe lângă întâlnirea pozitivă cu un asemenea prilej. Nu este nici prima, nici ultima oară când ratăm să ne oglindim chipul identitar în ape mai puțin tulburi. Continuând să dansăm cu o fantomă a trecutului de care refuzăm să ”divorțăm”! Însă, cum nu ne grăbim prea des să învățăm din greșelile trecutului, nu putem decât rămâne la constatarea tristă a Hertei Muller: „Unii au înţeles ororile comunismului chiar dacă nu le-au trăit. Alţii, deşi le-au trăit, n-au înţeles nimic“. Quod erat demonstratum…
prof. Lehaci Florentin
sursa: proatitudine.ro
Adauga comentariu