Corpul nostru se naște, crește, trece prin viață, îmbătrânește și se întoarce la izvoare într-o bună zi fără să fi fost o singură clipă condus de mai multe minți, alimentat de mai multe inimi, prezentat lumii din jur în mai multe trupuri.
Eu-l, cunoscut nouă ca fiind conștiința de sine, în limbaj comun: sufletul propriu, nu are cum funcționa „democratic”. Există un sistem nervos central care conduce operațiunea Viață, fără să stea la discuții cu noi, din prima și până în ultima clipă. Nu ai cum să îl dai jos de la putere. Îl poți ajuta sau distruge. Îl poți opri să facă prostii dar îl poți și îmbăta cu apă rece sau cu iluzii.
Se pare că prezentul speciei a ales ultima soluție. Miliarde de oameni sunt ținuți în viață de o uriașă pânză de painjen a iluziilor, vorbelor goale, promisiunilor niciodată ținute, manipulărilor și trădărilor, toate cunoscute sub numele mai puțin romantic dar destul de precis ca sens și țintă:
Minciună.
Trăim în epoca minciunilor fără perdea și fără rușine.
De ce ar avea perdea și rușine câtă vreme sunt la putere?
În mileniul trecut noi (artiștii între care mă consider a face parte) am avut viziunea acestui dezastru. De la Kafka la Beckett, de la Caragiale la Ionescu, de la Orwell la Borges, toți au avut acea licărire a spiritului care le-a marcat opera cu viitura fără milă a viitorului care distruge omul din noi.
Teatrul absurdului a fost stilul cel mai apropae de realitatea mileniului care avea să vină și pe care noi acum o trăim life.
Metamorfoza lui Kafka nu i se mai întâmpla unui singur om, acea trecere spre gânganie ni se întâmplă la toți azi și refuzăm să o acceptăm fără să facem nimic împotrivă.
Pentru că azi asta trăim: nu moartea fizică ci pieirea spirituală.
Suntem înacați în vorbe goale, zdrobiți de idei fără conținut și pretenții fără fundament.
Grăbiți să ieșim la mal nu facem decât să ne afundăm și mai mult în mlaștina care ne-a fost servită pe tavă.
De dragul gloriei și al strângerii averii (puterii) lăsăm tot deoparte, și pentru că șirul numerelor nu are un capăt, ci numai o mare prăpastie a nesfârșirii la ultimul pas, nu ne putem opri să ne amăgim, să ne mințim că am învins.
Vreți exemple?
Eu în acest moment mă uit în oglindă și mi le enumăr, nu am nevoie de preot și de mărturisiri publice cu care să mă autobicuiesc. Îmi învăț granițele prostiei înainte să îi acuz pe alții că sunt la fel ca mine.
Cu bine, și pe curând, DS
* Introducere la un alt fel de „Notițe autobiografice” – ultimul sau poate primul volum din Scrierile pe care tocmai mă strădui să le pun pe picioare. .
Autor: Dan Stoica
Adauga comentariu