Analize și opinii

Dan Stoica: “Între acest popor și statul Israel există o diferență”

Tocmai am scos din lista de prieteni și probabil că și alții mă vor scoate pentru modul în care privesc și judec evenimentele din Israel din aceste zile.
Nu vreau să mă scuz (nu sunt genul) dar nu vreau să mai aud aberații de genul:„Antisemitule” etc.etc.
Sunt crescut între evrei și admir tradițiile și modul de a gândi al lor. Numai că între acest popor și statul Israel există o diferență. Nu sunt unul și același lucru.
Evreii sunt ei însuși două seminții diferite reunite sub steagul aceleași religii: mozaismul.
Ambele sunt prezente în proporții egale în populația israeliană actuală: sefarzii și khazarii.
Sefarzii sunt semiți și se trag din triburile care au emigrat acum peste trei mii de ani din peninsula arabă stabilindu-se pe teritoriul actual al Israelului.
Khazarii sunt un popor turkmen care au adaptat religia mozaică în secolul VIII și după o perioadă de înflorire a statului în Caucaz au trebuit să emigreze spre provincia rusească Ucraina și mai apoi înspre centrul Europei.
Ambele comunități și civilizații au fost asuprite, gonite de colo colo de puternicii zilei care s-au folosit de ei pentru ca apoi să le întoarcă spatele.
În 1948 la înființarea statului Israel cele două comunități au fost inegal prezente datorită dificultăților de călătorie a evreilor din URSS spre noua lor patrie. Totuși coexistența dintre ele s-a reglat pas cu pas și la ora actaulă e greu să spunem că mai sunt diferențe majore de mentalitate și subconștient colectiv pentru evreii cetățeni ai Israelului.
Problema trecută cu vedera și neadusă în discuție este că Israelul este un proiect vest-european creionat pe baza ideilor sioniste care vedeau Israelul ca materializare a viziunii Torei unde geografia statului era împlinirea unei profeții.
Deci Israelul imaginar care urmează să devină un fapt este un construct virtual și nu urmarea unei dezvolătări istorice concrete, organic implementate pe suprafața respectivă.
Evreii au venit în calitate de cuceritori pe la 1200 î.e.n au gonit pe filistineni (fenicieni) spre nord și au înființa Ierusalimul a cărui importanță pentru civlizația umană poate fi cu greu cântărită și apreciată.
Fiind un stat mic a ajuns sub dominiația marilor puteri din jur (Asiria, Egiptul și apoi Imperiul roman)
Cum nu s-au putut împăca niciodată cu acești stăpâni, evreii au dus mereu lupte de eliberare care au avut ca urmare două mutări ale întregii populații. (odată sub azeri în Babilon, fapt consemnta în Vechiul Testament), a doua oară după răscoala din 70 e.n. care a culminat cu asediul și distrugerea celui de al doilea templu de către romani (72 e.n).
Populația a fost împrăștiată în alte zone ale imperiului. Oricum comunități importante de evrei au continuat să trăiască și în Arabia unde indirect au contribuit spiritual dar și practic la apariția celei de a treia relgii care are la bază aceași unică divinitate: Iehova (cel fără nume), Dumnezeiu Tatăl și Allah sunt trei denumiri diferite ale unuia și aceluiași zeu.
Din acel moment Israelul a cunoscut mulți stăpâni și evident a fost locuit de multe comunități (evreii au fost prezenți dar fără să mai aibă greutatea formativă: grecii în epoca bizantină, apoi pentru scurte perioade persanii, arabii, cruciații francezi, sultanii egipteni și în cele din urmă Imperiul otoman. Paradoxal capitala a rămas la Constantinopol numai religia și stăpânirea s-a schimbat. La sosirea arabilor în Ierusalim (sec. VII) aceștia au construit moscheea Al Aksa (care împlinea visul profetului Mohomed) chiar peste ruinele vechiul templu al lui Solomon.
Odată cu înaintarea în vârstă și vise a istoriei, proiectul reapariției statului Israel a prins tot mai mult cheag la Viena la mijlocul sec. XIX și a devenit un proiect politic concret odată cu trecerea în administrație britanică a teritoriuliu după prăbușirea Imperiului Otoman.
Așa a apărut protectoratul britanic al Palestinei pe care englezii au promis (scrisoarea lui Ballfour 1917) să îl predea evreilor imediat ce aceștia vor avea structuri socio-politice capabile să se autoadministreze.
Arabii (care pierduseră războiul odată cu turcii) care constituiau majoritatea covârșitoare a populației, nu prea au avut ce să comenteze. Sigur că evenimentele sunt mult mai complexe, uneori contradictorii și din nefericire pline de sânge.
Populația arabă Palestinei a ajuns la o conștiiță colectivă care se poate numi popor cam în același timp cu nenoricirile care s-au abătut asupra ei. Formarea unor popoare în sânul demografic arab a fost plină de suișuri și coborâșuri mai ales după ce războiul doi mondial a aruncat asupra Europei vina de neiertat a Soluției finale (aplicate de germani dar ignorată complice – știut sau neștiut de celelalte popoare europene) Holocaustul a fost piatra de moară de la gâtul Europei care a atârnat decisiv în întreg comportamentul învingătorilor după 1945. Sistemul colonial francez dar mai ales englez a hăcuit geografia regiunii cu hotărâri și granițe arbitrare care au dus la talmeș-balmeșul administativ denumit azi ordinea juridică mondială.
Adunarea comunităților evreiești în propriul stat a fost un act politic fundamental care a schimbat fața întregului Orient Apropiat, dar despre care voi vorbi în postarea următoare.

Despre autor

editor

Adauga comentariu

Adauga un comentariu