Nu am nimic de dăruit lumii. Mă uitam în oglindă, trezit a nu știu câta oară în puterea nopții. De dincolo de sticlă mă privea tata. În spatele lui viermuia pământul plin de râme. M-am spălat cu apă rece pe față și fundalul s-a șters. A rămas doar el, cărunt și încercănat. Motanul negru ședea pe chiuvetă și se uita fix în ochii lui. A înclinat capul într-o parte, ca și cum ar fi vrut să-l întrebe ceva. L-am întrebat prin sticlă: Ce e? A miorlăit încet, aproape trist și dezaprobator. Apoi s-a ridicat cu labele din față pe oglindă, supărat că nu voiam să-i deschid ca să treacă dincolo de ea. N-am știut ce să-i răspund nici lui, nici lui taică-meu. Ne-am holbat unii la alții în liniște. Am vrut să deschid gura, dar m-am răzgândit. I-aș fi spus că îmi pare rău că n-am apucat să ne împăcăm înainte să moară. Atunci am fost prea aspru la judecată. Acum l-aș fi înțeles mai bine.
Fac parte dintr-o lungă linie paternă de tați certați cu fiii. Pușcăriași, bețivi, abuzatori de femei și bătăuși de copii. Faliți, nebuni și depresivi. Simt întunericul unsuros care îmi șerpuiește mereu printre coaste și inimă. Potențialul violenței. Otrava nebuniei care bolborosește către suprafață. Sunt ultima cracă ce se usucă fără rod. I-aș fi spus că sunt ultimul ca noi, dar bănuiesc că știe. O fundătură a masculinității, ca un blestem asumat. Am zis să nu diseminez veninul mai departe, deși uneori mă întristez când văd copiii zburdând prin parc. O parte din mine și-ar fi dorit. Sper să fi fost mai bun decât ceilalți din linia noastră. Am reușit să trăiesc toată viața fără să fur, fără să schilodesc, fără să bat femei. Măcar atât. Presupun că e și ăsta un progres. Mi-am păzit trauma ca să nu scape în lume. Nu e numai meritul meu. M-a diluat linia maternă cât de cât. M-a îndulcit suficient încât să par tolerabil. Măcar să otrăvesc în doze mici. În timp, am devenit supraviețuibil. Victimele au căpătat toleranță la mine.
Întunericul m-a obligat să învăț cât de cât să comunic. Trebuia porționat și scos la lumină în mod controlat. A trebuit să mă obișnuiesc cu activitatea asta, ca un tranșator în abatorul nebuniei. Să iau fiecare trăire, să-i scot osul, zgârciul sau grăsimea și să dau doar emoția macră mai departe. La început, am crezut că cei din jur sunt mai buni și mai inteligenți decât mine. Mă simțeam pătat. Invidiam. Când nu ești iubit, te simți vinovat. Înveți că așa meriți. Poate de aceea m-am atașat atât de tare de animale. Sunt singurele care iubesc mereu total și necondiționat. Abia așteptam să mă întorc la țară și să fug pe câmp. Număram zilele. Așteptam să scap de profesorii care îmi dădeau pe cârcă, de taică-meu care mă lovea și mă umilea, de copiii din cartier care mă batjocoreau din orice. Cu animalele pe câmp eram în siguranță.
Pentru mine, apropierea umană era un efort istovitor. Pedeapsă. Toată viața am simțit că sunt pe altă planetă, vorbind cu o altă specie. Semnalul transmis era complet diferit de semnalul primit. Pentru cei din jur, comunicarea și apropierea păreau naturale. În timp, am înțeles că fiecare are întunericul lui, iar cei din jur nu știu să comunice sau să trăiască mai bine. Nu înțeleg mai multe. Nu cunosc secretele vieții. Doar mint că înțeleg ce simt sau ce se întâmplă și se supără când nu minți la fel. Mimează o normalitate la fel de abstractă pentru toată lumea. Au construit un camuflaj social mai bun și-atât. Am înțeles că succesul camuflajului ține de mediu și de loteria genetică. Nimeni nu merita invidiat pentru asta. Eram un accident și cam atât. Cu nimic mai special sau mai prejos decât ceilalți. O simplă coliziune între atomi rătăciți, la fel ca toată lumea.
L-am iertat pe taică-meu abia când m-au ajuns blestemele lui și am înțeles. Acum îmi pare rău că nu ne-am luat în brațe niciodată. Pe atunci ne împiedicau tot felul de mărunțișuri ale vieții. Ba câte un pumn de-al lui, ba câte o vânătaie de-a mea. Când a bătut-o pe mama ultima oară, l-am alergat cu satârul. O văzuse pe stradă. O voia înapoi, în felul lui bolovănos și toxic. Am scos satârul din sertar fără să mă gândesc la consecințe. Norocul lui că s-a închis în dormitor. Câteva zile mai târziu, m-a bătut prin surprindere. Eram deja măricel și știa că e doar o chestiune de timp până ajung să-i pun piciorul pe beregată. S-a potolit când m-am făcut cât ușa, cu treizeci de kile mai greu decât el. Nu l-am lovit niciodată înapoi. Întâi de frică să nu mă omoare, pe urmă de frică să nu-l omor. Am ratat scurtul moment în care raportul de forțe ar fi fost egal între noi. Apoi a fost prea târziu pentru răzbunare. Devenise fragil.
Am continuat amândoi războiul din vorbe, la fel de dureroase ca pumnii, iar la sfârșit am trântit ușa și nu m-am mai întors acasă decât când i-au înțepenit mâinile pe piept. El nu s-a dus la îngropăciunea lui ta-su, dar eu mi-am făcut datoria de fiu. Am pus un șomoiog de bani în palma popii și l-am lăsat în pământ cum se face, dar nu l-am putut ierta nici atunci. I-am aruncat manuscrisul pe foc, fără să-l citesc. Nici nu mai țin minte de ce am plâns lângă groapă. Probabil de ură, că rămăsesem nerăzbunat. Voiam să-i dovedesc lucruri ce nu merită dovedite și nu mai puteam face asta pentru un mort. Am avut grijă de mă-sa cât a ținut-o pământul. I-am îngrijit și i-am îngropat creștinește pe toți, deși atunci nu mai simțeam nimic pentru neamul ăla bicisnic. Sper să fi fost destul.
Am înțeles târziu că și el era o victimă a aceluiași blestem. Fusese un copil abandonat, la fel ca mine. Aceeași moștenire tragică de sânge. Pedepsit de mic pentru păcate ce nu fuseseră ale lui. Bătut, hulit, batjocorit. Trântit emoțional de fiecare dată când încerca să se ridice. Ne iubea sincer, în felul lui strâmb și otrăvitor. Atât învățase el să iubească. Limbajul dragostei se transmite. Se învață ca orice altă limbă. Fără învățători înțelepți vom colinda muți prin viață. Nu vom ști decât să dăm cu pumnul, să spargem și să fărâmăm. A fost tata… a făcut ce-a putut cu ce-a primit de la alții. Aș fi putut ierta, dacă mă ducea capul. Aș fi putut respecta încercările lui stângace de a fi om, măcar pe ultima sută, dar atunci credeam că experiențele mele sunt unice. Eram prea egoist pentru a desluși realitatea dincolo de propriile vânătăi. Într-un fel, e bine că sunt ultimul. N-aș fi vrut să mai umble pe drumuri încă unul ca noi. Încă un insomniac aspru și găunos. Bolnav și otrăvitor. O maimuță rudimentară care frânge tot ce atinge. La cât de greu mi-a fost mie să par om, n-aș fi vrut să dau sarcina asta mai departe. Trebuie să fii egoist ca să devii părintele unei astfel de creaturi. Să crezi că ești neprețuit, de neînlocuit, că meriți să-ți dai sămânța mai departe. Trebuie să ai o părere uluitoare despre tine sau poate un grad de inconștiență confundabil cu nebunia.
Aș fi putut ierta mai repede, dar nu eram nici eu mai bun. Cu nicio picătură de sânge mai presus decât el. Atât s-a putut pe crăcile astea genetice. Cam atât am fost noi. Acum e prea târziu pentru căință. De-a lungul vremii, toate femeile pe care le-am avut s-au ridicat noaptea din așternut și au coborât lângă mine la marginea patului. M-au mângâiat pe umăr și mi-au pus aceeași întrebare: Ce e? Nu am știut să le răspund. În lipsa unui răspuns, am ales să oftez și-apoi să fac dragoste cu ele. Nici acum nu știu ce e. L-am atins pe taică-meu pe obraz, apoi am luat motanul pe umăr și am stins lumina la baie. Nu avem voie în partea cealaltă, dincolo de oglindă. Am muncit prea mult pentru partea asta.
Autor: Dan Pavel
…extrem de trist…