Nicio formă de educație nu se poate face prin frică. Atât aprofundarea cunoștințelor, cât și echilibrarea psihologică se pot face numai în condiții de calm. Gândirea critică devine imposibilă în condiții de stres foarte ridicat. Prin frică se face doar condiționarea psihologică. Ostilitatea educă instincte, nu minți lucide. Spaima predă supraviețuire, nu gândire critică. Cei care vă țin mereu înspăimântați nu vă educă, ci vă dresează. Nu învățați cum să negociați sănătos cu viața sau cu informația oferită de ei, ci cum să faceți giumbușlucuri – Vezi biciul venind și mergi spre dreapta sau te oprești, în funcție de semnal.
Cu suficient stres se ajunge la fenomenul denumit „Neputință Învățată” sau programată, mai bine zis. Neputința programată este un fenomen prin care persoanele condiționate suficient își pierd curajul, independența și gândirea critică. Ajung să creadă cu tărie în propria lor incompetență, în ciuda altor dovezi. Cu suficient stres, persoane cu inteligență normală și clinic sănătoase pot ajunge până în pragul neputinței spirituale și intelectuale debilitante. Diferă doar gradul de stres necesar pentru efectul căutat. Cu suficientă tortură psihică pot merge atât de departe încât orice acțiune independentă devine imposibilă. Victimele devin incapabile de a mai acționa în propria apărare și se consideră atât de neputincioase, încât nu pot întreprinde acțiuni simple, evidente, pentru a remedia o situație. Ajung să depindă complet de agresor.
La nivel psiho-pedagogic, copiii învață să devină neputincioși atunci când părinții le repetă mereu că sunt prea proști sau mototoli, că nu se descurcă și nu sunt buni de nimic. Apoi sunt sabotați suplimentar prin ajutor direct, recondiționați să fie mototoli prin îmbrăcat atunci când nu au făcut-o singuri corect. Sunt recondiționați să fie ignoranți prin temele făcute de adulți, în loc să fie explicate corect copiilor și așa mai departe. De obicei părinții super-competitivi tind să producă copii anxioși și neputincioși în mod artificial, printr-o combinație de ranforsare negativă, intervenționism și cerințe exagerate. Femeile în relații toxice învață să se creadă complet neputincioase prin cam aceleași metode. Vulnerabilitate emoțională, feedback negativ și agresiuni repetate. Ajung să creadă cu toată tăria că ele sunt proaste și că tot ce au este cooperarea cu abuzatorul.
Cercul devine vicios. Victimele simt că dezamăgesc și le scade stima de sine. Cu suficient feedback negativ încep să se teamă să mai încerce. Încep să creadă din ce în ce mai tare că sunt proaste și neputincioase. Anxietatea se amplifică de la sine și reduce competența, pentru că orice om are performanțe simțitor mai scăzute în condiții de stres ridicat. Femeile învață că sunt urâte și proaste, că nu merită. Că lipsa lor de tandrețe, de competență sexuală sau afectivă se datorează unor carențe proprii de nevindecat. Ajung la concluzia că atât se poate și asta e relația, oricât ar fi de toxică. Eșecurile și defectele aparente întăresc și mai mult convingerea neputinței, iar convingerea asta toxică amplifică anxietatea și frica de următorul eșec. Devine o profeție care insistă să se îndeplinească.
Frica constantă este esențială pentru prizonieratul mental. „Ești prea prost ca să înțelegi. Ești prea slab ca să te descurci. Ești în pericol dacă nu mă asculți!”. Aceste trei tăișuri ale ticăloșiei pot eroda orice creatură în condiții propice. O transformă într-o victimă docilă ce nu poate scăpa dintr-un perimetru impus cu de-a sila nici atunci când are ocazia. Nici măcar nu mai vede dincolo de gard. Țarcul mental e sigur. E tot ce știe. Orice necunoscută generează o respingere instinctivă și poate duce la adevărate crize de anxietate. Majoritatea adulților așteaptă să vină o doică să-i îmbrace și să aibă grijă de ei, doar că la nivel conceptual. Se simt neputincioși fără ea. Vor să li se spună ce să facă și ce să creadă. Vor să fie asigurați că pericolele vieții sunt departe de ei, chiar și când aceste garanții sunt complet iraționale. Sunt dispuși să sacrifice enorm pentru asta.
Oamenii devin dependenți de sentimentul de neputință. Frica devine identitatea lor. Se asociază cu alte victime cu temeri similare. Prin această asociere pot deveni grupuri foarte puternice, dar frica nu dispare niciodată. Membrii nu se simt mai în siguranță în grup pentru că neputința face parte din identitatea lor. Devine trăsătura definitorie. De asta toate doicile sunt severe – tocmai ca oamenii să se simtă mereu neputincioși, dar să simtă că aparțin. Vor să știe că, deși doica îi ține rău și din scurt, deși îi sperie și-i stresează, măcar au un grup și-o doică. Nu sunt singuri pe lume. În afara țarcului mental ar fi mult mai îngrozitor.
Crescătorii de frică sunt esențiali oricărui regim autoritar. Este de departe cel mai profitabil sector agricol de pe planetă. Frica a devenit principalul educator. Sau poate a fost dintotdeauna și remarc eu foarte târziu o schimbare aparentă de spirit care exista și înainte. Frica e sută la sută reciclabilă și prietenoasă cu mediul. Întunecă minți și ne poate băga pe toți în pământ unde stimulăm creșterea vegetației. Poate fi semănată ușor și se culege aproape singură. Se împrăștie de la sine cu viteza luminii, cum nicio altă buruiană nu este capabilă să o facă. Frica e sustenabilă. Este cel mai scump produs gratuit din lume.
Autor: Dan Pavel
Adauga comentariu