Dan Diaconu: „Maladia care ucide în tăcere”

Au trecut doi ani în care ni s-a spus că trebuie să stăm la coteţ, că trebuie să purtăm botniţe şi că „trebuie să fim responsabili”. Vă mai amintiţi cum a început toată nebunia? Vă mai amintiţi de proştii care au pus copiii să deseneze curcubee şi să afişeze sloganul „Totul va fi bine”? 

Mulţi abia acum s-au trezit din hipnoză. Sunt însă foarte mulţi care n-au făcut-o şi care continuă să fie hipnotizaţi, neluându-şi nici măcar un mic răgaz de la o stare de hipnoză la alta. Sper că aţi remarcat că noua hipnoză e cea a războiului din Ucraina, indusă şi aceasta la scară mondială. Mi-e milă când văd atâţia oameni amărâţi care, victime ale propagandei fiind, devin îndârjiţi, violenţi, reacţionând de parcă viaţa lor ar depinde de respectivul subiect. De ce se întâmplă toate acestea?

În esenţă treburile sunt simple, dar, în acelaşi timp, au efecte complexe şi atât de perverse încât ceilalţi – cei care încearcă să se menţină normali – simt totul ca pe o teribilă luptă care se duce împotriva lor. Mai ţineţi minte nebunia legalizării cerificatului? Vă mai amintiţi cum toate partidele îşi dăduseră mâna pentru a ne marca exact ca pe animale? Şi totul li se părea normal, în ciuda miilor de telefoane şi mesaje disperate pe care le primeau zilnic. Cum să se simtă un om care-şi doreşte strict să fie lăsat în pace observând că, la unison, clasa politică şi o parte tembelizată a societăţii şi-au dat mâna pentru a ne transforma pe toţi în sclavi marcaţi? Asta după ce aceeaşi coaliţie tembelă făcuse posibilă transformarea locuinţelor în puşcării, a ieşitului pe stradă într-un sarcastic şi lugubru carnaval în care te simţeai vinovat că te afli într-un spaţiu public. Cum să te simţi atunci când vezi că stupiditatea unora te împinge la „marcare”? Parcă şi vezi fierul încins în faţa ochilor, gata să te transforme din om în vită.

Mecanismul, aşa cum v-am spus, e simplu de descifrat, dar aproape imposibil de corectat. Oamenii îndrăciţi care fac posibile toate aceste abuzuri, în esenţă nu-s nici mai buni şi nici mai răi decât noi. Au însă o lipsă teribilă, un gol care-i terorizează şi care-i face să se comporte animalic. Credeţi că degeaba nebunia s-a declanşat cu ameninţarea unui virus? Ce-i făcea pe acei oameni atât de îndrăciţi? Care era argumentul lor final? Nu mai căutaţi prin memorie, vi-l reamintesc eu: „Eşti nebun? Dacă nu facem toţi aşa, murim!”. Da, teama de moarte îi face pe toţi atât de vulnerabili.

„Dar e normal!!!” Poate că deja aţi rostit mecanic replica anterioară. E logic să-ţi fie frică de moarte. Şi da, aşa e. Ştie oricine ce-i acela instinct de conservare! Însă, vă întreb acum, care-i deosebirea dintre noi şi animale? Ce ne face pe noi superiori iepurilor, câinilor, pisicilor s.a.m.d. Unii vor fi tentaţi să vorbească despre capacitatea creierului şi alte prostii care le-au fost băgate în cap. Să vă spun un secret: se estimează că în creierul uman sunt aproximativ 100 miliarde de neuroni. Telefonul pe care-l aveţi în buzunare are în el cam două miliarde de tranzistori. Asta înseamnă oare că poţi face un creier cu 50 de telefoane? Sunt supercomputere care umilesc orice creier prin numărul de tranzistori şi, în afara faptului că fac mai rapid nişte calcule, n-au alte performanţe notabile.

Nu creierul ne face pe noi diferiţi de animale! E vorba de altceva, de ceva diferit, a cărui consecinţă este creierul pe care-l avem. Într-o formă simplificată îi putem spune „raportarea la realitatea transcendentă”. Omul este superior datorită credinţei şi nu ca efect al vreunui mix dubios de substanţe. Credinţa – ca raportare la fiinţa superioară – îl face pe om să se ridice de la orizontală şi să privească mai departe. Abia după ce s-a ridicat omul poate înţelege instinctele cu care a fost dotat şi pe care înţelege că le poate controla. Avem toţi instinctul de supravieţuire, însă asta nu ne împiedică să ne sacrificăm atunci când ştim că o facem pentru un ideal mai înalt. Oameni suntem în momentul în care reuşim să ne îndepărtăm de instince, nu când suntem controlaţi de ele!

Toţi aceşti oameni care-au devenit isterici atunci când li s-a sugerat că li se pune viaţa în paranteză, în realitate sunt biete făpturi căzute. Sunt controlaţi prin intermediul instinctelor şi incapabili să se ridice deasupra. Sunt căzuţi definitiv în mocirla propriilor simţuri. Cu pandemia li s-a testat instinctul de supravieţuire. Urmează să li se testeze foamea, setea s.a.m.d. Şi, pe măsură ce timpul trece, iar experimentele reuşesc, vor deveni din ce în ce mai influenţabili, vor reacţiona la stimuli din ce în ce mai discreţi, exact precum câinele lui Pavlov. Aceasta e ingineria socială, cea pe care am denumit-o „ferma de oameni”.

E facil să pici în capcana fermei. Sunt atâtea cârlige care încearcă să te agaţe, atâtea momeli care mai de care mai perversă. De picat însă pică cei care nu mai au capacitatea de a se ridica deasupra. A privi lumea prin prisma realităţii transcendente este singura cale de a evita toate aceste capcane. Imaginaţi-vă că un peşte ar putea privi de deasupra bălţii: ar vedea pescarul cum aruncă momeala, i-ar vedea pe alţii pregătindu-se să întindă năvodul s.a.m.d.

Instinctul de conservare al peştelui normal se manifestă după ce a fost prins în cârlig. Atunci se zbate nebuneşte. Poate că scapă, dar procentul celor care scapă e infim şi, de asemenea cu consecinţe: ori îi rămâne cârligul agăţat, ori îşi rupe buza, etc! În plus, această scăpare nu-l scuteşte de a pica iar în cârlig. Comparaţi instinct de conservare cu cel al peştelui ipotetic din paragraful anterior.

Nihilismul este cel care-i împinge pe oameni înapoi în lumea instinctelor, care-i re-animalizează. De la nivelul peştelui e imposibil să faci diferenţa între hrană şi momeală. Doar norocul te face să supravieţuieşti.

Şi iată-ne ajunşi acolo de unde începe totul: de la dimensiunea noastră umană. Sunt timpuri teribile. Oamenii sunt împinşi la loc în capcană. Da, anumiţi ticăloşi au pus totul la cale. Însă vă mai spun ceva care-i şi mai teribil: acei ticăloşi(ei sau urmaşii lor) cad şi ei în propria capcană deoarece sunt la fel de animalici precum cei pe care-i animalizează. Şi abia acum avem imaginea teribilă a unei auto-îndrăciri care se învârte cu o viteză uimitoare.

Dacă vă e frică pentru sănătatea voastră, dacă vă e frică de maladii, atunci aceasta e maladia de care trebuie să vă temeţi. Maladia ruperii de realitatea transcendentă, a imposibilităţii de raportare la fiinţa superioară. Ea vă reduce la nivelul de animal şi de-acolo orice se poate întâmpla. Inclusiv moartea aleatorie şi discreţionară, cea de care se tem toţi cei care cad în capcană.