Însă discuția nu se poate încheia aici deoarece e vorba de o întreagă specie, anume „intelectualul”. Oamenii au, fiecare, o anumită definiție a intelectualului. N-o să ne zbatem în tentative de a da o definiție exhaustivă, doar ne vom mulțumi cu a constata că există printre noi. Și există într-un mod … absolut artificial. Orice om cu o brumă de cultură știe că Platon sau Aristotel n-au fost intelectuali. Marii gânditori ai istoriei, marile vârfuri ale geniului uman n-au fost intelectuali. Leonardo da Vinci, geniul Renașterii, n-a fost nici pe departe intelectual. Societatea, în cea mai mare parte a istoriei, n-a cunoscut acest termen, această specie.
Atunci de unde ne vine? Ca orice idioțenie a istoriei, intelectualul ca noțiune vine din negurii Revoluției Franceze. De fapt, pentru a fi corecți, ar trebui să remarcăm un element cunoscut, anume că intelectualii sunt, în esență, cei care au generat Revoluția Franceză. Intelectualul a căpătat tracțiune în societate pe măsură ce Biserica și reprezentanții săi picau în dizgrație. Iar motivul care l-a făcut să se impună nu a fost dat de vreo caracteristică specială a sa, ci strict de critica pe care o aducea Bisericii. Intelectualul este „cel care latră”, cel care critică Biserica, clamând principii morale superioare, pe care, însă, nu le deține. Și, după ce Biserica a căzut, intelectualul și-a găsit o tandră meserie din a critica orice, în funcție de interesul de moment.
Încă de la începuturile sale, intelectualul s-a remarcat prin ticăloșie. Lingușindu-i pe cei care-l ajutau și înjurându-i pe cei care-și dădeau seama de scamatoriile sale ieftine. Voltaire trimitea scrisori de laudă celor pe care și-i dorea ca protectori. Scrisorile sale către Ecaterina cea Mare sunt un exemplu de lingușeală sofisticată, menită a-i câștiga favorurile țarinei. „Semiramis a Nordului”, „idealul meu de suveran”, „cea care a triumfat prin rațiune asupra superstițiilor” s.a.m.d.
Într-un fel, caracteristicile principale ale intelectualului au fost șlefuite încă de la începuturile sale: o brumă de cultură pe care o supra-dimensionează ca importantă, fățărnicie fără margini, lașitate, grobianism, slugărnicie, lingușire, o flexibilitate jenantă a principiilor sale „nemișcabile” și, nu în ultimul rând, o promiscuitate fără margini. Într-un fel veți vedea în fiecare intelectual cel puțin aceste caracteristici.
Iată de ce cel mai mare blestem al unei țări este acela de a avea un intelectual drept conducător. Și, după cum vedem de trei secole încoace, tragedia e că numai de ei avem parte și nu doar aici, ci peste tot în lume. E o adevărată catastrofă negura care ni se așează pe ochi, care ne face să nu mai vedem cum lumea e condusă de lachei irelevanți. Unica instituție în care intelectualul se integrează perfect este cârciuma întrucât doar acolo, sub influența alcoolului, spiritul uman se îndulcește, ascultându-l chiar și pe ratatul de la masa vecină. Orice altă evadare a speciei intelectuale nu-i nimic altceva decât un dezastru al societății. Iar asta se vede la tot pasul.
Cât de prost trebuie să fii să-l votezi președinte pe unul care, în copilărie, a participat la Olimpiada de matematică? Dar cât de prost trebuie să fii astfel încât dileala personajului, evidenta sa deviație psihică, să cântărească mai puțin decât o performanță din timpul școlii? Cât de idiot trebuie să fii ca atunci când ai în față un personaj gângav, prost de-a dreptul, să-i dai votul pentru că „e neamț” și că „a fost profesor de fizică”? Culmea, în votarea respectivilor a atârnat „caracterul intelectual” al idioților față de contracandidații lor. Caracter pe care a pus pedala întreaga propagandă compusă, ați ghicit, din intelectuali!
Privind retrospectiv, pe cifre, constatăm cu stupoare că cel mai bun mandat de premier a fost cel al „prostei Veorica”. Cea atât de incriminată și batjocorită de către ‘telectualii sadea a avut, în realitate, cel mai bun mandat postrevoluționar de premier, reușind nu doar scăderea datoriei, ci și o creștere economică excepțională. Comparați mandatul său cu cel al idiotului bețiv Orban și veți înțelege deplin despre ce e vorba!
Dar să nu ne abatem de la subiectul general. Ar trebui să înțelegem în esență ce e intelectualul. Creează el ceva revoluționar? Aiurea, doar stârnește inutil discordie. Are idei proprii care-ar putea revoluționa societatea? Din contră, mestecă niște principii și valori cărora le schimbă importanța în funcție de interesul său și al celui pe care-l lingușește. Deține vreo „cunoaștere excepțională”, întemeiază ceva? Ce cunoaștere? Un intelectual e cu atât mai mare cu cât poate da citate mai multe din opere cât se poate de diverse. Pe unii ca Preșu sau Liicheanu nu-i vei vedea decât citând intensiv, discursul lor fiind o îngemănare de citate menite a-i ridica în ochii proștilor. În fapt aici e cheia întregii nebunii: intelectualul, în esență, este un tâlhar al proștilor. Atunci când vede un semn de credulitate prostească știe că poate acționa și jefui. Cum altfel decât prin prostie am putea explica răbdarea aristocraților sponsori în fața ghiolbăniilor pe care un nespălat precum Rousseau le făcea fără a se sinchisi, invocând „naturalul” său.
Există un mit al intelectualului, care produce brusc un soi de respectabilitate a individului încadrat în acea clasă. E o nebunie, desigur, întrucât, dacă stai să te gândești bine, intelectualul e cel care n-a reușit nimic în meseria sa, agățându-se, în ultimă instanță de această apartenență. Un filosof ratat se va atașa cu încredere clasei intelectuale, la fel ca un profesoraș care nu e capabil să ocupe un post de titular, ca și un medic detestat de pacienți pentru nepriceperea sa s.a.m.d. Și, dincolo de faptul că, în esență, e un ratat, intelectualul, de obicei, trăiește într-o crâncenă promiscuitate. Cu alte cuvinte „le are pe toate”, dar le maschează cu ajutorul capacității sale de a-i prosti pe proști.
Iată de ce, de fiecare dată când ești păcălit de intelectuali, trebuie să-ți pui întrebări serioase asupra ta. E clar că păcăleala respectivă e un semn că, pe undeva, ai o prostie care e exploatată abil de acești veritabili paraziți, înmulțiți peste măsură de condițiile laxe ale societăților noastre. Probabil una dintre cele mai revoluționare mișcări sociale a zilelor noastre ar fi cea care i-ar scoate definitiv din societate pe acești păduchi, terchea berchea fără nimic esențial în cap, emițând doar flatulențe seci, bune să-i adoarmă cei care confundă mirosul pestilențial cu parfumul cel mai fin. Există un paradox straniu: într-o societate, cu cât numărul de proști e mai mare, cu atât intelectualii – paraziții care se hrănesc bazându-se pe prostia victimelor – sunt mai mulți!
Vrei să trăiești mai bine? Elimină intelectualii din jurul tău! Ai nevoie de un profesor? Caută un profesor bun, nu un intelectual. Ai nevoie de un medic? Caută un medic. Așa cum atunci când ai nevoie de un dulgher îți trebuie unul care să-ți facă o mobilă trainică, nu unul care să-ți vorbească frumos despre mobilă, la fel stă treaba cu orice aspect al vieții tale. Iar dacă spui că „discuțiile cu un intelectual te eliberează sau îți dau alte perspective” atunci dragul meu sau draga mea înseamnă că ești atât de prost/proastă încât tot efortul meu de a scrie articolul de față nu a valorat nici cât o ceapă degerată.
Autor: Dan Diaconu
Adauga comentariu