Sunt foarte multe confuzii în ceea ce privește operațiunea din Venezuela, iar ipotezele pe care le înaintează unii sunt absolut absurde. Inclusiv cea cu petrodolarul. Iată de ce este momentul să facem o scurtă trecere istorică în revistă pentru a înțelege exact despre ce e vorba, după care, cu siguranță, vom avea o viziune mai clară asupra realității.
Pentru că tot sunt mulți care vorbesc despre petrodolar, le spun de pe acum că ipoteza lor e complet falsă. Și, așa cum am mai făcut-o în alte rânduri, o să vă explic imediat de ce. E vorba strict de istorie și evoluție, adică de elemente care nu pot fi contestate de nimeni. Să începem!
Inițial dolarul a fost propulsat de sistemul Bretton Woods, cel care se învârtea în jurul aurului, mai precis al acoperirii integrale a dolarului în aur. Picajul acestuia a deschis calea petrodolarului, adică a „acoperirii dolarului” în energie. Și-aici e o mutație interesantă: de data aceasta dolarul nu se mai baza pe valoarea sa intrinsecă, ci pe puterea unui flux financiar, anume cel al transformării dolarului în energie(petrol) și apoi a transformării petrolului în dolar. Fluxul financiar al petrodolarului a fost cel care a consfințit cel de-al doilea val al dominației americane. Însă, spre sfârșitul anilor 80 și acest ciclu s-a erodat deoarece schimburile au devenit extrem de complexe, iar fluxul petrodolarului nu mai era suficient. Astfel a apărut cel de-al treilea val al dominației americane, cel al fluxului yen-dolar. bazat pe arbitrajul dobânzilor/carry trade. Acesta a fost cel care a asigurat lichiditatea și cererea artificială pentru activele americane în ultimele decenii.
Este esențial de înțeles că cele trei cicluri au avut o creștere geometrică a lichidității. În era Bretton Woods(1944–1971), fluxurile erau limitate de rezervele fizice de aur. În 1970, volumul zilnic în piața Forex era de ordinul milioanelor sau câtorva miliarde de dolari. Raportul cu economia reală era de 1:1 sau foarte aproape. Banii circulau în principal pentru a plăti marfă fizică(grâu, oțel, mașini). Lichiditatea era “strânsă”. Dacă nu aveai aur sau dolari convertibili în aur, nu puteai crește masa monetară.
Petrodolarul(1974–anii ’90) aduce după sine o creștere teribilă a lichidității: volumul zilnic Forex a sărit de la maxim câteva miliarde pe zi la 10-100 miliarde de dolari(până în 1983 era de ~$100 mld./zi). Aici apare prima “rupere”. Dolarul nu mai era legat de un metal finit, ci de o resursă arsă constant, anume petrolul. Era noua „fântână cu leac a dolarului”. Nevoia de dolari a crescut odată cu industrializarea globală. De asemenea, avem un concept absolut nou, anume cel de reciclare a capitalului: statele OPEC primeau dolari și îi “reciclau” în bănci occidentale, care apoi dădeau împrumuturi. Fluxul a devenit un cerc vicios care a permis o creștere mult mai rapidă decât în era aurului.
Era Yen-Dolar/Carry Trade(anii 2000–2025) aduce după sine o creștere geometrică a lichidității, ajungându-se în prezent la 7.5 – 9.6 trilioane de dolari pe zi. În condițiile în care PIB-ul mondial a crescut de câteva ori din 1970 până azi, volumul tranzacțiilor financiare a crescut de sute de ori. Mai mult, față de petrodolar, fluxul Yen-Dolar a permis crearea de “bani din nimic” prin levier. Japonia a oferit dobândă 0%, iar lumea a împrumutat yeni pentru a cumpăra active americane. Acest lucru a creat o bulă de lichiditate care nu mai are nicio legătură cu barilii de petrol sau cu grânele.
Extensia erei yen-dolar până în prezent este – din punctul meu de vedere – una falsă, dar în mediul economic așa se consfințește. Personal i-am văzut apusul în timpul crizei din 2007, dar a continuat să funcționeze în virtutea inerției, prin creșterea iluzoriului în real la niveluri absolut neverosimile. Ceea ce însă este cât se poate de clar este că ne aflăm la sfârșitul acesteia întrucât Japonia a spus „stop-joc”, mergând spre o politică de normalizare a dobânzilor sale. Astfel, întregul flux yen-dolar se gripează, iar SUA, pentru a-și menține dominația dolarului trebuie să vină cu inovații. Și abia de-aici discuția devine interesantă.
Statul american a lucrat intens la proiectele menite înlocuirii fluxului yen-dolar. Astfel, încă din 2009 apare un concept monetar misterios bazat pe un manifest și un program al unui personaj rămas secret, anume Satoshi Nakamoto. Un nume de cod japonez aflat la baza unui proiect CIA, anume Bitcoin – prima criptomonedă. Nu e interesant? Proiectul a prins, balonul a fost umflat. Teoretic, Bitcoin ar fi trebuit să fie fundamentul unui nou flux care să-l înlocuiască pe cel vechi, yen-dolar.
În 2024-2025, am asistat la o explozie a cererii de stablecoins(USDT, USDC). Acestea sunt, în esență, instrumente prin care restul lumii împrumută guvernul american(deoarece stablecoins sunt acoperite de titluri de stat americane). Teoretic, acest flux digital este mult mai eficient și mai rapid decât vechiul sistem bancar corespondent, oferind dolarului o “viață nouă” în economia internetului. I-am putea spune “Digital Collateral”(Stablecoins și CBDC), un flux masiv orientat către active digitale “on-chain”. Teoretic un astfel de flux ar oferi o lichiditate exponențială față de fluxul anterior, menținând artificial cererea de active americane. Dar e o problemă intuită din timp: ce anume vei face când va apărea un stablecoin orientat către altă valută? De exemplu yen, rupie sau rublă. Cine va garanta primatul dolarului?
Aici avem prima fractură, cea care de fapt a aruncat democrații din cercurile puterii americane. Fosta administrație de la Casa Albă spre un asemenea model mergea, însă sistemul de putere a intuit în timp util că modelul riscă să detoneze dolarul întrucât, în momentul în care pica cererea de stablecoins americane, practic le pica sistemul dolaro-centric. Astfel, un plan făcut cu 16 ani în urmă și care se spera că va înlocui fluxul yen-dolar a crăpat efectiv înainte de lansare, lăsându-i pe americani în fundul gol. Probabil semnalul de alarmă a fost cel în care Facebook plănuia să-și lanseze propria criptomonedă. Ați uitat?
Fix așa s-a dovedit a fi necesară „a doua venire a lui Trump”, susținut de tehnocapitaliștii americani, cei care au pus pe masă un concept de înlocuire, anume fluxul “AI & Data-Dollar”, văzut ca „noul petrodolar”. Fundamentarea? Dacă petrolul a fost resursa critică a secolului XX, puterea de calcul și datele sunt resursele secolului XXI.
Mecanismul părea și el unul facil: Statele Unite controlează infrastructura critică(Nvidia, Microsoft, Google, AWS). Orice țară care vrea să rămână competitivă economic trebuie să “importe” inteligență artificială și servicii cloud, plătite în dolari. În cazul noului flux financiar nu mai vorbim de barili, ci de licențe și abonamente SaaS. Acest flux este mult mai stabil și mai greu de evitat decât petrolul, deoarece dependența tehnologică este structurală, nu doar logistică.
Ceea ce au ignorat americanii a fost capacitatea de democratizare oferită de tehnologie. Pur și simplu nu poți pune monopol pe descoperirile tehnologice, iar asta vedem de o istorie încoace! De aceea piețele au fost șocate de DeepSeek, iar AI-ul s-a transformat din speranță în bulă financiară. La nivel de utilizare, modelele AI chinezești sunt la fel de bune precum cele americane. Și asta în ciuda sancțiunilor tehnologice americane. Nu voi insista în detaliu asupra fenomenului deoarece vreau să-l tratez separat, într-un articol viitor. Ceea ce însă e clar e că nici modelul fluxului AI & Data-Dollar nu e unul viabil, care să garanteze dolaro-centrismul atât de dorit de americani.
Și aici aterizăm în prezent, punând în prim plan ceea ce s-a întâmplat în Venezuela. De ce este falsă ideea că un nou petrodolar, implicând de data aceasta petrolul venezuelean? E simplu: volumul tranzacțiilor cu mărfuri este prea mic pentru a susține masa monetară a dolarului. Piața petrolului este de aproximativ 2-3 trilioane USD pe an. Piața Forex(unde JPY/USD domina) rulează peste 7.5 trilioane USD PE ZI. Mărfurile pur și simplu nu au suficientă “adâncime” pentru a absorbi lichiditatea globală. Deci a vorbi despre un nou petrodolar este o tâmpenie fără margini. Și-atunci vine întrebarea de-a dreptul uimitoare: ce naiba au căutat americanii în Venezuela?
Ei bine, abia acum putem vedea realitatea în fața ochilor, deoarece întrebarea e cu adevărat adâncă. Trump a perorat absolut aberant despre noua punere pe tapet a Doctrinei Monroe. Revenirea la Doctrina Monroe în contextul geopolitic al anului 2026 este o eroare strategică, deoarece încearcă să aplice o soluție din secolul al XIX-lea unei lumi multipolare care nu mai seamănă deloc cu cea de acum 200 de ani.
Diferența fundamentală rezidă în contrastul dintre o putere tânără, cu resurse neexploatate(așa cum era SUA în secolul XIX) și o putere matură, care încearcă să-și conserve hegemonia prin măsuri defensive(cum, în realitate, este SUA în prezent). Când James Monroe a enunțat doctrina, SUA erau o putere regională emergentă. Lumea era dominată de imperii coloniale(Spania, Portugalia) care se prăbușeau în America Latină. SUA nu aveau încă puterea militară să impună doctrina(se bazau pe flota britanică pentru a ține restul Europei la distanță), dar aveau orizontul deschis. Mai mult, SUA se aflau în faza de “pionierat”. Orice resursă securizată în emisferă însemna combustibil pentru o creștere geometrică. Doctrina era un scut pentru o națiune care “urca”.
Astăzi, reînvierea acestei doctrine(numită uneori “Trump Corollary” sau “Donroe Doctrine”) are un caracter defensiv și restrictiv. Spre deosebire de 1823, când SUA priveau spre exterior pentru a crește, în 2026 ele privesc spre interior pentru a se proteja. China a devenit deja principalul partener comercial pentru majoritatea țărilor din America Latină(ex: portul Chancay din Peru, finalizat în 2024/2025). În secolul XIX, SUA ofereau un model de dezvoltare. Astăzi, China și India oferă investiții în infrastructură pe care SUA nu mai sunt dispuse sau capabile să le finanțeze la aceeași scară.
Ca idee, noul hegemonism al SUA vine și oferă strict sărăcie. Degeaba perorează Trump că oferă investiții de miliarde de dolari în condițiile în care deja toată lumea știe că o investiție americană echivalează cu un jaf la scară. Și, în timp ce Maduro e plimbat prin hățișurile pseudo-juridice americane, revoluția pe care o așteptau planificatorii loviturii din Venezuela, pur și simplu nu se confirmă. De asemenea, SUA nu au posibilitatea să intervină la sol, menținând blocada și doar amenințând de pe mare. Cât va mai putea continua asta?
Abia acum înțelegem ceea ce începe să se vadă cu ochiul liber: Venezuela nu e un triumf, ci o disperare a SUA. O victorie a la Pirus: am cucerit un teritoriu, dar ce facem cu el deoarece nu suntem capabili să-l administrăm? Și nu e totul!
Întâlnirea dintre reprezentanții Chinei și Maduro, fix înainte de răpirea sa, e văzută de mulți ca un semnal dat Chinei. Vreau însă să vă gândiți la altceva, anume la posibilitatea ca ceea ce a povestit Trump să fie absolut fals. A vorbit despre o acțiune extrem de bine pusă la punct pentru răpirea lui Maduro. Totuși, e imposibil să nu fi existat nicio ripostă din partea armatei Venezuelei. Mai mult, nu a existat nicio ripostă din partea gărzii sale personale! Să fim serioși, dacă mergi să-l arestezi chiar și pe cel mai prăpădit președinte din lumea asta, tot te lovești de un dispozitiv de securitate dezvoltat pe mai multe straturi. Impresia care este lăsată e una că trupele speciale americane au intrat ca-n brânză. Ceea ce e absolut ilogic. Adică nu a existat niciun mort, niciun schimb de focuri? Oricât de bine ai pregăti operațiunea, e imposibil întrucât într-un astfel de dispozitiv nu sunt indivizi de doi bani, care nu au experiență sau nu știu ce anume se poate întâmpla.
Exact ca în Ucraina, retorica este preluată de tot felul de surse obscure care justifică dilemele de acest tip prin faptul că Maduro ar fi fost trădat de propria armată. Sau că oricum el era un dictator urât de populație, motiv pentru care nu l-a mai protejat nimeni. Dar oare de ce, dacă era atât de urât, populația face manifestații de protest împotriva … americanilor? Nu e ciudat? Iar în timpul acesta Rubio se plânge că în țară nu mai e opoziție și că ar trebui ca venezuelenii din SUA să se întoarcă în țara lor. Oare nu e extrem de ciudat?
Motiv pentru care vă dau un alt scenariu: Maduro a fost sfătuit să se predea de bunăvoie deoarece altfel americanii l-ar fi omorât în primul atac. Astfel, Venezuela nu a suferit practic nicio pagubă, iar acum SUA au un cartof fierbinte în mână: trebuie să-l judece pe Maduro și, mai ales, să aducă probe. În ceea ce privește situația din Venezuela, chiar dacă stau ca lașii în apele internaționale, acum au obligația să le asigure mâncarea: după ce ai decapitat țara și te bați cu pumnii în piept că tu ești șef acolo, dacă apare foametea ghici cine-i vinovat! Pe cine vor blestema de-acum înainte venezuelenii pentru dezastrul din țară? Și cum va vedea comunitatea internațională situația?
Ceea ce ați văzut până acum e falsul triumf, iar greul pentru SUA abia de-acum începe. Iată de ce supertancul chinezesc Thousand Sunny nu se întoarce din drum! China joacă deștept, așteptând ca SUA să întoarcă oficial tancul din drum. Aici sunt două cazuri în care SUA iese în pierdere: dacă lasă tancul chinezesc înseamnă că-și recunosc incapacitatea de a institui blocada, iar dacă îl întorc au comis o agresiune în apele internaționale. Deja prima agresiune de acest tip au comis-o în ceea ce privește petrolierul Bella 1, din flota fantomă a Rusiei.
Ceea ce începe în Venezuela e „Momentul Ucraina” al SUA. Cu deosebirea că, în timp ce în fața operațiunii speciale a Rusiei din Ucraina SUA au crezut că pot învinge militar Rusia(eșuând și distrugând Ucraina, transformând-o într-o ruină), aici Maduro pare a fi fost sfătuit de chinezi și ruși să se predea deoarece oricum asta pune SUA într-o poziție fără ieșire. Este, dacă vreți, ceea ce ar fi trebuit să facă Occidentul în Ucraina. Dacă țara n-ar fi opus nicio rezistență, lăsându-i pe ruși să intre ca-n brânză, e posibil ca Rusia să se fi scufundat deoarece din momentul doi ar fi avut responsabilitatea gestionării țării(în care populația era oricum anti-rusă, văzând situația ca pe o agresiune între frați), în context de sancțiuni și blamări inclusiv din partea aliaților.
Priviți, vă rog prin ceea ce v-am spus până acum și veți înțelege mult mai bine situația. Inclusiv din punct de vedere a ceea ce are de oferit SUA situația e tragică: ori dolari, ori tehnologie mult prea scumpă(produsă externalizat în China). Spre deosebire de americani, China are de oferit toată gama de produse la preț mic, investiții gigantice în infrastructura locală s.a.m.d. Cu alte cuvinte SUA oferă sărăcie, în timp ce China prosperitate. Iată de ce, ceea ce vedem, este intrarea Imperiului American în epoca incertitudinii totale!
Cu toate că pare nonintuitiv, puterile BRICS încearcă, pe cât posibil, să evite o confruntare cu SUA nu pentru că le-ar fi frică de americani, ci pentru că nu vor să aibă pierderi. E clar că o confruntare SUA-China e pierdută de americani, iar confruntarea SUA-Rusia înseamnă moartea tuturor. Doar că nici Rusia, nici India, nici Brazilia și mai nimeni nu are chef să treacă printr-un război văzut de americani ca „ultimă soluție”. Toată lumea preferă să-i lase să-și facă damblalele pentru că oricum, pe zi ce trece, SUA pică. Iar când vor deveni suficient de irelevante(adică foarte curând), nu vor mai avea oricum niciun cuvânt de spus. Personal cred că începutul sfârșitului american e deja aproape depășit.
Autor: Dan Diaconu
Adauga comentariu