Aveam 12 ani. Și era prima oară când, înainte de Crăciun, ai mei au decis că maică-mea și cu mine vom pleca la munte. La Bușteni. Părea o decizie luată în grabă, pe care nu o înțelegeam – căci era sezonul bradului, sarmalelor, piftiei și cozonacilor la noi în familie, dar era o schimbare de care mă bucuram sincer, copilărește. Era ceva nou!
Mi-aduc aminte că din compartimentul înghețat de tren, printre florile de gheață puteam zări prin noapte, căzută atât de devreme în perioada asta a anului, garnituri de tren care treceau încet către București. Încărcate cu armament greu: tancuri, tab-uri, tunuri… Bucuria și uluiala de a le vedea erau acoperite de o senzație de neliniște, de un presentiment că ceva rău urma să se întâmple… toate convergeau în acest sens: plecarea subită la munte, comentariile gâjâite și bruiate de la Europa liberă, ascultate, ca întotdeauna, în Bucuătărie și cu apa deschisă… cică zgomotul apei care curge face “imposibilă” interceptarea radioului de către microfoanele care sigur erau ascunse undeva prin casă. Telefonul (fix cu fir lung), era și el, ca întotdeauna, la baie unde, și acolo, curgea apa… Știam deja că în urmă cu o zi sau două, la Timișoara, se întâmplaseră lucruri grave. Muriseră oameni. Pentru libertate – un cuvânt, o noțiune pe care încă nu o înțelegeam, dar aflam să aflu în curând că se plătește scump.
Ajunși și instalați la hotelul BTT din Bușteni, mi-amintesc că doar prima noapte a avut oarecum o atmosfera de vacanță. Asta până la discursul “tovarășului” de la televiziune. Vorbea alături de Leana pe un ton grav. Despre huligani. Despre destabilizare. Acum totul era clar: chiar erau momente cu totul speciale.
A doua zi dimineață toată lumea era surescitată. Era organizat un miting. Bucătari, ospătari clienți, se uitau la televizorul alb-negru din restaurantul hotelului. Ca niciodată, toți cei din jurul meu chiar păreau interesați de o festivitate care în perioada respectivă nu suscita nicio emaoție… exceptând situația în care erai scos cu “colectivul” din școală sau fabrică la manifestație. Transmisiunea tv s-a întrerupt brusc și cei din restaurant și-au aruncat câteva scurte priviri pline de înțeles. După care s-au făcut nevăzuți, care’ncotro. Mi-aduc aminte că în seara aia maică-mea a reușit să-l prindă la telefonul cu plată din hol (da, căci pentru cei mai “noi” dintre noi, pe vremea aia se comunica greu, oamenii nu se găseau în orice moment la telefon) pe taică-meu. După discuția avută, nu mi-a spus nimic, dar îngrijorarea de pe fața mamei mele veștile nu puteau fi bune.
A treia zi la Bușteni. 22 Decembrie. Ziua cu plecarea lui Ceaușescu cu elicopterul de pe CC. O știți. Toată lumea o știe. În jurul orei unu, parcă, a început ceva de neimaginat până atunci: emisia în direct de la TVR, devenită TVRL. Valuri de informații contradictorii. Aveam să înțeleg mai târziu: începuseră scenariile de manipulare ale loviluției. La lăsarea serii apăruseră teroriștii, ci și fără ghilimele. Culmea, și la Bușteni se auzeau focuri de armă. Cică ar fi fost o cabană a lui nea Nicu nu departe. Motiv suficient să se audă o noapte întreagă focuri de armă. În ritmul întrerupt al focurilor de armă de afară mi-aduc aminte că a avut loc și prima mea “bravură” politică: am luat un portret al lui Ceaușescu, am fugit în mijlocul străzii la curba DN 1 din fața hotelului BTT, l-am făcut bucăți și… m-am pișat pe el. Eram și eu “revoluționar”.
Noaptea ce urma a fost prima noapte albă în fața televizorului. Și primul contact cu ce, mai târziu, va fi numit “fake-news”-ul: se vorbea de zeci de mii de victime prin țară. Apa se spunea că ar fi fost otrăvită… Se vorbea de trupe de teroriști, văzute ici și colo. Se făceau apeluri publice “disperate” pentru a fi apărate de oameni neînarmați instituții publice păzite de militari… Am văzut scene ca de război, în care se trăgea din tancuri în Biblioteca Națională și Palatul Regal, amândouă cuprinse pe alocuri de flăcări. Însă nu se trăgea în balconul de la CC, acolo de unde vorbeau, pe rând, tot felul de persoane… le știți.
Dar a fost și noaptea în care l-am văzut, foarte târziu, pe taică-meu la televizor. Prezenta o fițuică: primul ziar tipărit sub focul armelor la tipografia din . Se numea “Adevărul” (nu unul și același “Adevărul” de mai târziu). Era prima veste din noaptea aia că era bine, că era în viață. Era eroul meu.
Au urmat zile în care evenimentele se scurgeau prea repede pentru a le fi putut înțelege la vârsta aia. Știu ca a fost singurul an în care în noaptea de Crăciun, în loc să mă bucur de darururile primite, m-am bucurat când am auzit că a murit un om. Și da, m-am bucurat sincer! Căci murise cel de care ne ascundeam atunci când ascultam radioul, murise cel care cu doar un an în urmă îmi demolase casa și două din cele trei biserici din cartier, una fiind celebra Sfânta Vineri.
Pe 27 Decembrie m-am întors în București. Era o atmosferă de nedescris, cum nu mai fusese și nici nu cred că vor mai veni: toți zâmbeau, erau fericiți și, mai ales, era un sentiment de “frățietate”, de înțelegere, ba chiar de iubire între trecători cum, azi, în perioada urii și dezbinării programatice, nu mai poate fi înțeleasă. Taică meu m-a dus să văd tabcurile din Piața Revoulției, soldații, ruinele Bibliotecii Universitare și… sângele închegat ce încă mai putea fi văzut de sub covorul de lumânări. Da, se murise pentru libertate. Sângele ăla fusese vărsat din iubire și generozitate… nu pentru căldură mai multă sau “aliemntare” pline. Și pentru asta, dar nu doar pentru asta. Mărturie stăteau înscrisurile de pe ziduri: LIBERTATE, DUMNEZEU, VOM MURI ȘI VOM FI LIBERI… nu salam, cădură sau pâine fără cartelă.
Apoi, taică-meu, în timp ce căutam prin oraș un brad pentru a-l duce acasă, îmi povestea de ce se întâmplase la și în televiziune. Cum s-a murit lângă el. Cum, atunci când a ieșit din studioul 5 al televiziunii pentru a merge la baie, soldatul care păzea accesul dinspre turnul televiziunii era lungit cu arma în mână, iar la întoarcerea spre studio a văzut același soldat lungit, plin de sânge cu o gaură în casca de metal care nu reușise să îl protejeze. Și multe altele… prea multe! Povești cu eroi necunoscuți și evenimente îngrozitoare care, odată auzite și văzute, m-au făcut să pierd definitiv orice legătură cu ceea eram până cu câteva zile în urmă: evenimentele din Decembrie au fost o adevărată Revoluție pentru mine, căci copilul de mai ieri tocmai devenise un adolescent rebel (care pare sa nu se fi “maturizat” nici azi)…
Și nu, nu am fost unul din profitorii “Revoluției”, căci taică-meu a refuzat să “cerșească” o diplomă de revoluționar alături de unii pe care îi considera doar niște oportuniști și fripturiști, disprețuindu-i sincer. Abia în ultimul său an de viață, în 2006-2007, la insitențele mele, a obținut un “Certificat de revoluționar”… doar ca să rămână scris, undeva, un adevăr, care nu mai interesa deja pe nimeni.
22 Decembrie vă rămâne pentru mine ziua în care nu pot să nu-mi aduc aminte de sângele nevinovat de pe străzile Bucureștiului, de momanele de pământ acoperite cu flori și lumânări din ceea ce avea să devină cimitirul eroilor, și de… taică-meu, Paul Cornel Chitic, eroul și revoluționarul meu autentic din Decembrie 1989.
Dumnezeu să îl ierte pe el și pe cei alături de care a luptat, căzuți în ’89 sau adormiți în pace după ’90, într-o lume făr’de pace.
Azi, 22 Decembrie, e doar despre ei – eroii știuți și neștiuți din ’89!
Autor: Dan MV Chitic
Sursa: Dan Mv Chitic Facebook
Adauga comentariu