Cum subminează Germania autoritatea CE

În 2017, Emmanuel Macron câștiga președinția Franței în fața naționalistei Marine Le Pen, iar cancelara Angela Maerkel părea să fie eternă la Berlin. Analiștii vedeau în noul cuplu Macron-Merkel noii zori ai Europei.



Tânărul președinte francez a militat în campania electorală ca nimeni înaintea sa pentru Europa unită, pentru reformarea UE, a zonei euro, pentru un buget al zonei euro, pentru un ministru de Finanțe al zonei euro, pentru un început de federalizare a UE. ”Cea mai importantă concluzie este că Macron a câștigat cu un mesaj pro-european, de speranță și reformă, într-un moment în care Europa era aproape sinonimă cu deznădejdea”, scria la momentul mai 2017 The Guardian.

Ce a rămas, după nici doi ani, din planurile lui Macron și ale tandemului franco-german pentru UE? ”Aproape nimic”, scrie publicația Politico. Președintele Frantei s-a prăbușit în sondaje după o vară în care a fost la un pas să nu reușească o remaniere guvernamentală și o toamnă în care protestele l-au aruncat la cea mai mică cotă a popularității și l-au obligat să renunțe la o reformă aparent modestă (taxa pe carburnați pentru combaerea încălziii globale), pentru a nu mai vorbi de reformele economice mult mai usturătoare. În Germania, Angela Merkel a fost contestată de către aliații istorici creștin-sociali din Bavaria, a fost la un pas să nu poată forma o alianță de guvernare și apoi și-a anunțat retragerea din fruntea Uniunii Creștin-Democrate.

Mai mult, proiectele franceze s-au lovit de opoziția fățișă sau voalată a Germaniei, care ar fi trebuit să fie co-liderul UE după Brexit. O explicație este oferită de directorul pentru Europa al German Marshall Fund, Jan Techau. ”Macron nu este european așa cum și-a dorit să ne facă să credem că este. Nu este un european de dragul Europei, ci de dragul Franței”, a spus Techau, subliniind că Macron, fost ministru în guvernarea socialistă Hollande nu este decât un gaullist care pune interesele Franței mai presus de cele ale Europei.

”Sponzorizări” UE pentru aventurile postcoloniale ale Franței

Un exemplu este inițiativa lui Macron legată de Armata Europeană și ”autonomia strategică” a Europei. Este o inițiativă ce ar fi fost imposibilă într-o UE cu Marea Britanie, marele avocat al SUA și NATO în Europa. După Brexit, a renăscut ideea unui armate europee, dragă Parisului încă din 1950, cand a propus-o prin Planul Pleven, eșuat lamentabil chiar în Franța, patru ani mai târziu. Urmând a avea o strânsă legătură cu actuala Cooperare Structurată Permanentă din politica de aparare si securitate a UE, născută în 2018, armata europeană nu ar fi mai mult decât un vehicul pentru concurarea producătorilor americani de arme pe piața europeană și mondială, în beneficiul marilor producători europeni din Franța, Germania, Suedia, Italia. Și mai important pentru Franța este că Parisul ar avea partea leului în noua structură, câtă vreme este singura forță nucleară din UE post-Brexit, este cea mai puternică armată și cea mai călită în acțiuni militare. Armata europeană ar putea fi vehiculul de susținere financiară și logistică a eforturilor militare franceze în fostele colonii Africa de care se leagă multe interse economice, unde ar concura influența Africa Command a Armatei SUA. (să ne amintim de intervențiile franceze în Mali și Republica Centrafricană, când Parisul a deplâns lipsa de susținere a Europei). Interesată de armata europeană este și Italia, din aceleași rațiuni de proiectare a influenței în Africa, de care depinde energetic și de unde vin valurile de imigranți către Peninsulă. În acest context, nu este de mirare că Vladimir Putin s-a declarat în favoarea unei armate europene, una orientată către fostele imperii coloniale, nu către Rusia, și una ce va fi lipsită de un comandament cu adevărat unificat și de eficiență.

Companiile auto germane subminează autoritatea UE

Un alt exemplu al urmăririi stricte a interesului național în dauna celui european vine, chiar în aceste zile, de la Washiongton. Miercuri, șefii companiilor germane Volkswagen, Daimler și BMW, au avut o întâlnire la Casa Albă cu președintele Donald Trump și cu secretarul american al Comerțului, Willbur Ross. După întâlnire, șeful VW, Herbert Diess, a declarat: ”Avem nevoie de capacități suplimentare aici în SUA. Am putea folosi o uzină Ford de aici pentru a produce mașini pentru noi”. Ce au căutat șefii marilor companii germane in SUA? Au încercat să evite concretizarea amenințării lui Trump cu taxe de import de 25% pentru mașinile germane, față de doar 2,5% în prezent (în condițiile în care UE taxează mașinile ”made in US” cu 10%). Ce au făcut șefii industriei auto germane în SUA? Au subminat rolul Comisiei Europene, cea care este mandată să negocieze aspectele comerciale, așa cum a făcut-o în acest an președintele Jean-Claude Juncker, acuzat însă și el că a reprezentat mai degrabă interesele germane decât cele europene.

ancelara Angela Merkel a ales să se spele pe mâini în aceasta afacere, declarând presei europene: ”Chestiunile comerciale sunt tratate în unanimitate de Comisia Europeană, în numele statelor membre”. ”Comisia Europeană are competențe în negocierile comerciale, nu guvernele naționale, cu atât mai puțin constructorii de automobile”, a spus și purtătorul de cuvânt al guvernului de la Berlin. Pot fi însă crezute aceste declarații la Paris sau în orice altă capitală europeană? La fel de mult ca și declarațiile guvernului german la apogeul crizei Dieselgate (trucarea testelor de noxe de către constructorii germani, demascați de o serie de teste din SUA) cum că guvernul nu a cunoscut nimic despre cartelul format în acest scop de marii producători germani. Ulterior, presa a demonstrat că nu numai guvernul german, dar chiar și Comisia Europeană fuseseră informați cu ani înanite despre aceste nereguli. În ciuda acestui scandal, în ciuda scandalului din anii 2000 legat de mitele date de Siemens, în ciuda subminării autorității UE de către companiile germane, Germania rămâne statul fanion în materie de anticorupție și statul care împarte cartonașe galbene statelor estice din UE.

Germania visează la locul Franței în Consiliul de Securitate

Foarte relevantă pentru deficiențele tandemului Franța-Germania este propunerea recentă a ministrului de Finanțe de la Berlin, Olaf Scholz: după retragerea Marii Britanii, UE va rămâne cu un singur membru permanent în Consiliul de Securitate ONU –Franta -, iar Parisul ar trebui să cedeze acest loc Uniunii. ”Este imposibil din punct de vedere legal”, a spus mabsadoruyl Franței la Wasshington. Franța a arătat ca o asemenea schimbare ar spori tensiunile dintre statele UE. ”Propunerea vine într-un moment în care UE este divizată. Este suprinzător că Germania nu insistă mai mult pentr un loc propriu în CS ONU. Aces schimb de replici trebuie analizat în contextul tensiunilor diplomatice dintre Paris și Berlin”, spune profesorul de științe politice Frederique Charillon, citat de RFI.

Tandemul farnco-german nu funcționează nici când vine vorba despre reformele propuse de Franța pentru zona euro. Germania s-a împotrivit constant unui buget euro, care ar însemna împărțirea poverii datoriilor statelor sudice, state pe ale căror pierderi s-a cosntruit o monedă euro mai slabă decât fosta marcă germană și astfel a cresut mult competitivitatea exporturilor germane. Aceleași deficiențe și în ce priveste colaborarea în domeniul inteligenței artificiale, deși Franța și Germania s-au angajat să coopereze pentru a face față competiției cu China și SUA.

Mulți s-au așteptat ca Emmanuel Macron să preia rolul de lider al UE după retragerea Angelei Merkel. Până acum, el nu a demonstrat decât că nu poate gestiona eficient un tandem franco-german și nici propria guvernare în Franța, condiția esențială pentru a avea un cuvânt puternic în UE. ”El nu va putea umple golul și asta însemnă că golul nu poate fi umplut”, concluzionează Jan Techau, citat de Politico.

Autor: Calin Marchievici

Sursa: cotidianul.ro