Scăpat destul de şifonat din violul comunismului, care i-a tras-o cum a putut el mai bine, românul s-a scuturat de jegul de pe haine, şi-a aranjat păru-n oglindă, şi-a tras o liniuţă fină de tuş peste pleoapele grele de somn ale unei conştiinţe drogate cu tâmpenii şi a pornit la un nou drum: drumul societăţii de consum, al economiei de piaţă, al unei libertăţi aparente şi seducătoare, pe care a îmbrăţişat-o cu drag, că era nouă şi ambalată, cât de cât, mai frumos decât ailaltă. Aşa se face că, la douăzeci de ani după ce balena comunistă a catadicsit să se dea jos de pe el, românul se găseşte în faţa unei noi crize de identitate. Cei mai în vârstă habar n-au încotro s-o apuce, iar cei tineri o ţin una şi bună: bani şi distracţie, ca la reţete: cât cuprinde. Unde suntem noi după douăzeci de ani? Ce s-a ales de speranţele noastre de mai bine? Cum stăm cu moralul? Dar cu moralitatea? Ce obsesii noi ne parazitează creierii? Într-un cuvânt, care mai e treaba cu noi la 20 de ani după? La asta şi la încă multe altele, răspunde Vintilă Mihăilescu, antropolog.
Marea Decompresie
“Întâi şi-ntâi cred că ar trebui s-avem nişte criterii mai nuanţate de discuţie. Şi aş porni de la a defini evenimentele din decembrie 1989 cu care a început tot ceea ce povestiţi. Indiferent de ce a fost din punct de vedere politic, revoluţie, lovitură de stat etc., din punct de vedere social, decembrie ’89 a fost Marea Decompresie. O numesc aşa pentru că s-a produs brusc şi radical, iar românul s-a văzut în faţa libertăţii de a apuca (la propriu şi la figurat) tot ceea ce nu avusese până atunci, de la banane la casă. La început a fost pornirea, direcţia a venit doar mai târziu. Brusc, toată populaţia a pornit să facă ceva, fără să ştie prea bine ce şi fără să ştie prea bine la ce foloseşte.
Primul rezultat al Marii Decompresii, pe termen de 20 de ani, este diversificarea. Diversificarea şi stratificarea socială. Dacă până în ’90 puteam vorbi cât de cât de “românul mediu” şi de date statistice (prin expresii de tip “pe cap de locuitor”, într-o accepţiune forţată, e drept), acum acest lucru nu mai este posibil şi asta pentru că diversitatea este foarte mare. Înainte trăiam fie la bloc, fie la gospodăria de ţară, iar diversitatea însemna “eu am un covor, tu ai două”, “eu mănânc un ou, tu mănânci două”. Acum, această diversitate e uriaşă şi în continuă creştere. Drept care, una dintre cărţile mele se şi chema “Socio hai-hui în arhipelagul România”, metafora fiind destul de brutală, dar totuşi adecvată. Nu putem să vorbim de român în general. Care român? Diversificarea e enormă, cel puţin în mediul rural (care înseamnă o jumătate de ţară). Aici sunt diferenţe de două secole la douăzeci de km şi chiar la doi km. Mai ai încă sate neelectrificate, ai sate îmbătrânite demografic (adevărate azile de bătrâni) şi ai sate cu zeci şi sute de case făloase, cu 10-20 de camere. În consecinţă, este neconcludent să vorbeşti, pauşal, de «România». Care Românie?”
Aventura sculer-matriţerului
“A doua dimensiune pe care aş menţiona-o ca fiind fundamentală, este privatizarea, iar când vorbesc despre asta, am în vedere privatizarea în toate formele ei, cele fireşti precum şi cele “contra naturii”, de la aceea economică la privatizarea pământurilor şi caselor, şi de la “privatizarea” trotuarelor la ciudata “privatizare” a statului.
În privinţa marilor întreprinderi, aş insista asupra unui efect despre care nu se prea vorbeşte, şi anume dezindustrializarea. Vorbim despre decooperativizare, dar despre dezindustralizare nu, pentru simplul motiv că e considerat “firesc” ca economia socialistă să dispară pentru a face loc economiei de piaţă. De acord, dar dezindustrializarea este şi un fenomen social care a dislocat vieţile şi a destabilizat identăţile a milioane de muncitori care, de bine, de rău, se identificau cu munca lor. Prin dezindustrializare, românul simplu, omul muncii, sculer-matriţer la întreprinderea la care a lucrat o viaţă, se vede brusc pus în faţa unei realităţi pe care nu ştie cum s-o gestioneze atunci când i se spune că el nu mai există, că a fost răsfăţatul comunismului iar acum a devenit povara capitalismului. Suspecta nostalgie după Ceauşescu este, adesea, nostalgia după un anumit sens al vieţii, nu după Ceauşescu, nu după regimul comunist, nici măcar după propria tinereţe, ci după propria identitate. La noi, reconversia profesională pe care o implica dezindustrializarea nu s-a produs printr-o politică coerentă şi consecventă. Dau ca exemplu cazul cu minerii. Li s-a spus “de acum nu mai sunteţi utili societăţii, sunteţi liberi să nu mai intraţi în mină, aşa că vă propunem să mergeţi în pădure, să culegeţi floricele şi ciupercuţe”, dar cine spune o asemenea aberaţie n-a fost în viaţa lui în abataj. În momentul în care îţi rişti, pe bune, viaţa, zi de zi şi trăieşti cu acest orgoliu (eu sunt puternic şi-mi periclitez viaţa în fiecare zi pentru un ţel), să mă pui acum să fac ce face un copil de trei ani, să merg de-a buşilea să culeg ciuperci, păi mai bine mor. Problema reconversiei profesionale nu e una simplă, în unele ţări a durat secole. La noi s-a vrut peste noapte şi fără o strategie atentă.”
Nu-mi spune ce munceşti, spune-mi ce consumi
“Dacă reconversia profesională este şi va rămâne multă vreme o problemă spinoasă, nu acelaşi lucru se poate spune despre noul tip de identitate impus, pe nesimţite, de societatea de consum: identificarea prin ceea ce consum. Ne place să consumăm, de ce să fim ipocriţi? Consumul e cartea noastră de vizită, e regula societăţii de piaţă. Mă identific prin casă, prin parfum, prin ce mănânc, prin cum mă îmbrac, prin cum îmi îmbrac copiii, dar şi prin consum cultural, etc. Vorbim de o conversie psihologică foarte puternică şi foarte complicată. Nu-mi spune ce munceşti, spune-mi ce consumi. Or asta, evident, a creat iarăşi o foarte mare diferenţiere între cei care s-au adaptat – şi au învăţat să se bucure – de noile reguli ale jocului şi cei care au rămas încremeniţi în proiect – ca să folosesc abuziv o expresie curentă. Aceştia din urmă sunt looserii societăţii. Pe de altă parte, însă, există şi winneri. Una dintre părţile proaste este însă că pe mulţi societatea i-a obligat să fie winneri dincolo. Multora dintre aceştia (care sunt efectele acestei dezindustrializări) nu li s-a dat un sprijin sistematic şi coerent pentru a face această reconversie pe piaţa românească. Şi atunci soluţia a fost să-şi vândă forţa de muncă pe pieţele externe iar cu banii făcuţi acolo să vină şi să-şi demonstreze reuşita acasă, în satele şi oraşele proprii. Aici, iarăşi, unii au reuşit, unii nu.”
Ultimii ani au ridicat în România o nouă pătură de winneri. Winnerii de multinaţională, în faţa cărora, ispita către autodevalorizare a omului rămas fără sens e încă şi mai mare. “Aici avem de-a face cu stereotipul ăla de pe vremuri, al muncitorului manual faţă de «TESA», unde «TESA» erau cei care «învârt hârtii»; ceva de genul acesta se petrece şi astăzi. Aş merge însă un pas mai departe, pentru că aceasta categorie despre care vorbiţi e o categorie aparte. În momentul în care începi să devii o societate de piaţă, astea sunt categoriile de personal pe care le creezi, că altfel n-are cum să funcţioneze. Aici toţi sunt winneri, pentru că se încadrează pe trend. Societatea merge în direcţia asta şi eu sunt călare pe acest trend fiind în vârful valului. De unde pot să cad însă oricând…”
Satul ca domiciliu forţat decent
Voiam să-l întreb pe Vintilă Mihăilescu despre ceva ce mă obsedează de multă vreme, şi anume oraşul-închisoare. Mi se răspunde tranşant că la această închisoare aspiră mulţi dar reuşesc puţini şi că, pentru prima oară în istoria modernă a României, după 1996 fluxul de migraţie a fost inversat: nu mai migrăm atât dinspre sat la oraş, cât invers, de la oraş la sat. “Deci nu putem vorbi de oraş ca închisoare de lux, ci mai degrabă de sat ca domiciliu forţat decent. Ca să scap de voi de la oraş, că oricum sunteţi prea mulţi şi n-am cu ce să vă hrănesc, ia duceţi-vă voi la sat, ca acolo mai o găină, mai o vacă – şi oricum nu faceţi scandal. Deci alimentezi un spaţiu rural (cel mai mare din toată Europa!) şi-i laşi să se descurce. E un domiciliu forţat; fără poliţist la colţul uliţei, dar un domiciliu forţat din care scapă cine poate”.
Criza identitară plus noile preferinţe ale românilor sunt doar două dintre efectele sociale ale consumismului. Noul tip de sclav e un sclav fericit că are posibilitatea să consume. Aici nu ne deosebim cu nimic de restul lumii. Încet cu încetul, ne-am îndepărtat de cele sfinte şi am avut, uneori, opţiuni falimentare pentru spiritul nostru. Pentru că societatea de consum nu se împacă deloc cu setea de cele sfinte. Cine se plânge, să facă bine să tacă. “Nu cumva, în această lume ne-am dorit să trăim? Aici e o chestie de ipocrizie, e vorba aia românească, «nu se poate şi sătul, şi cu slana-n pod», adică s-avem de toate dar să nu ne atingem decât de cele spirituale. Păi stai puţin, ori vrei de toate, ori nu vrei. Şi acces la tot ce-nseamnă bunuri de consum, şi o detaşare olimpiană faţă de tot ce înseamnă lumea trivială a consumului, asta nu se poate; ori eşti în această lume, ori nu. Nu fac aici o pledoarie pentru «haideţi să ne iubim în moluri», dar să nu devenim ipocriţi! Încercaţi şi spuneţi-le copiilor dumneavoastră că le luaţi mobilul şi nu-i mai lăsaţi la calculator, spuneţi-le că se poate trăi o viaţă foarte frumoasă şi fără internet şi vedeţi ce iese! Unde începe adevărata problemă este că pentru orice plăcere există un cost, iar noi încă nu ne-am obişnuit cu asta. Începem cu toţii să realizăm care sunt costurile umane ale acestui tip de societate, doar că încă bâjbâim şi căutăm mai degrabă ţapi ispăşitori decât probleme structurale. Cine încearcă o critică a consumismului în România e taxat rapid de comunist, pe câtă vreme asta nu e decât un fapt elementar de spirit critic – şi un anticorp firesc al acestei societăţi. Critica societăţii de consum e la început şi e haotică. Ca atare, devine bârfă între doi ciufuţi şi trei ciudaţi”.
Să înţelegem de aici că singura fericire validă a românului, la 20 de ani după Ceauşescu, stă aşezată frumos pe rafturile magazinelor? Da, fericirea e pe raft! Consum, deci sunt fericit!, “dar sunt fericit pentru că, întâi şi-ntâi, am libertatea să consum. Pe de altă parte, nu aş fi atât de pesimist şi nu aş subestimat într-atât tot ce înseamnă propensiunea către spiritualitate. Nu înseamnă că, dacă merg la mall, oamenii nu se mai închină. Dimpotrivă, aş zice: încrederea în biserică e pe primul loc, procentul de credincioşi declaraţi este unul dintre cele mai mari din Europa, numărul de biserici a crescut incomparabil mai mult decât cel al şcolilor şi spitalelor (lucru firesc, într-o anumită măsură, după 50 de ani de comunism), libertatea confesională este reală (greco-catolicii, de pildă, s-au putut întoarce la credinţa lor şi, în mare măsură, la lăcaşurile lor, au apărut o serie de grupări religioase gen New Age, etc.), dacă mergi cu autobuzul, majoritatea călătorilor se închină când trec pe lângă o biserică… Aş zice că, în anumite privinţe, s-a mers chiar prea departe, prezenţa bisericii, din Parlament până la binecuvântarea maşinilor şi trecând prin învăţământul religios obligatoriu fiind, după părerea mea, mai degrabă o problemă decât o binecuvântare. Chiar din perspectiva bisericii, am mari semne de întrebare pentru această supraproducţie de credincioşi. Nu merge să faci credincioşi la plan, or biserica a exagerat din acest punct de vedere. Unde s-ar putea să aveţi însă dreptate este în privinţa calităţii acestei religiozităţi. Dar aici este greu să ne pronunţăm fără o cunoaştere mai apropiată a fenomenului! Pe de o parte, anchete sociologice naţionale şi pe Bucureşti, au scos în evidenţă o frecvenţă şi diversitate de practici magico-mistice incredibile. Pe de altă parte, pentru mine surpriza a fost şi inversă. Am descoperit oameni care s-au născut cu calculatoru-n braţe, care n-au avut parte decât de această educaţie religioasă contraproductivă de la şcoală şi care au propensiune pentru credinţă mult dincolo de ceea ce eu personal m-aşteptam. Statistico-logico-psihologico, luaţi-o cum vreţi, nu era chiar aşa de previzibil… Haideţi deci să nu demonizăm societatea de consum, care este şi la noi – atât cât se poate – şi o societate a democraţiei, a statului de drept şi a libertăţii. Şi nu este, neapărat, nici o societate a morţii spiritualităţii…”
Religia corpului
Dacă propensiunea către spiritualitate e o chestiune de opţiune individuală, românii par uniţi în cuget şi-n simţiri atunci când vine vorba despre un tip de religie, mult mai la îndemână: religia corpului. Preocuparea exagerată pentru sănătate şi frumuseţe vine odată cu societatea de consum. “Se vorbeşte de o bună bucată de vreme despre o adevărată «religie a corpului». Asistăm la un fel de sacralizare a corpului. Corpul trebuie să fie perfect, căci este bunul tău cel mai de preţ şi eşti responsabil pentru el. Dacă te îmbolnăveşti, dacă eşti obez, e greşeala ta. Ce poate o societate de consum să-şi dorească mai mult decât un corp perfect, făcut pentru a munci? Şi nu oricum, ci fericit. Eficienţă plus fericire! Trebuie să fii bucuros că stai până la 12 noaptea la slujbă. Un univers concentraţionar? De bună seamă, dar unul care a ajuns la performanţa să ne facă să visăm la el neîncetat! Orwell e deja cam depăşit”. Şi cum toate au preţul lor, “suferiţa postmodernităţii”, această boală prelungită a consumismului, se face din ce în ce mai simţită.” Oboseala tehnologiei nu întârzie să apară. Urâm televizorul, dar îl ţinem deschis toată ziua. Urâm programele idioate ale televiziunilor, dar le înghiţim pe nemestecate. Studii de toate felurile efectuate în ultimii ani atrag atenţia că televizorul tâmpeşte de-a dreptul iar, la copii, supraexpunerea la televizor are ca efect întârzierea dezvoltării intelectuale. Uitatul la televizor e uniformizator şi nu ne poate diferenţia decât o ofertă diferenţiată a televiziunilor. “Din acest punct de vedere, aş dori să precizez următoarele: 1) că riscul de a găsi un public de nişă şi-l asumă foarte puţine televiziuni; 2) tipul de mesaj nu diferă decât de la “votaţi cu Mao” la “votaţi cu Ţao” şi 3), poate cel mai periculos, oferă un anumit model de reuşită, reuşita celui care ţipă mai tare şi are ultimul cuvânt, indiferent ce ar spune, genul de ţoapă săracă cu duhul dar bogată cu trupul. Şi încă ceva: dacă multă vreme urmăm fascinaţi păstorul mediatic oriunde dorea el să ne ducă, există tot mai multe semne că publicul a început să-şi dorească şi altceva, e disponibil şi pentru altceva. Ceea ce lipseşte e curajul şi creativitatea media, pentru că public există! Dovadă că anumite emisiuni, lansate de tatonare, au prins şi fac rating. Înţeleg această constrângere a audienţei, dar publicul a început să sufere de prea mult păscut cu turma. Mai lăsaţi-ne, mai terminaţi, mai vrem şi altceva! Doar că media n-au curajul să facă o schimbare. Fiecare aşteaptă de la celălalt, fă tu primul pas şi dacă nu-ţi rupi gâtul, vin şi eu. Ceea ce e un mare păcat”.
Autor: Luiza Moldovan
Sursa: jurnalul.ro