In urma cu doua-trei decenii circula o anecdota despre impuscarea unui pianist nevinovat, de unde si celebra expresie – “Nu trageti in pianist!”. In filmul tot mai confuz al crizei financiare globale, din SUA si pina in Grecia si din Regatul Unit pina in Bulgaria, sectorul public pare sa joace rolul deloc rivnit al pianistului.
Bulgaria anunta ca va disponibiliza circa 30 la suta din ofiterii armatei sale, in vreme ce Bucurestii gifiie din greu in tentativa de a impune o curba severa de sacrificiu, retezind 25 la suta din lefurile angajatilor de la stat.
Incet-incet, in ultimul an, mai ales in Europa insa nu doar, sectorul de stat a devenit tapul ispasitor al crizei economice iar pumnii curg asupra sa din toate partile. Pina la urma, revenind la radacinile crizei – adica in intervalul 2006-2007 – merita sa ne intrebam care a fost vina sectorul de stat in toata afacerea.
Este evident ca ofiterii bulgari nu s-au angajat cu forta in armata sau ca parlamentarii din Regatul Unit nu si-au cistigat lefurile actuale spargind seifuri.
In urma cu un an, un an si jumatate, toata lumea vorbea despre cu totul altceva. Vorbea despre lacomia bancherilor, despre asa-numitele “produse toxice” care au inflamat peste limita suportabilului circuitele monetare internationale, despre “bulele” imobiliare, etc, etc.
Sectorul public nu era nici macar mentionat in aceasta ecuatie, decit, poate, reprosindu-i-se lipsa de reglementare prudentiala. Incet-incet, discutia s-a deplasat dinspre aceste teme spre armata cenusie de contopisti care compun sectorul bugetar.
Sigur, exista o explicatie. Pe fondul cresterii economice accentuate din ultimii ani – pina la finalul petrecerii, in 2008 – politicienii au fost tentati sa umfle sectorul public peste fire si sa arunce cu banii pe fereastra. Au facut-o mereu in ultimele decenii atunci cind situatia economica a permis-o, au facut-o si acum.
Niciodata statul nu s-a vadit capabil sa puna deoparte bani albi pentru zile negre, sub presiunea unor politicieni aflati mereu la vinatoare de scalpuri electorale.
Acum, aceeasi politicieni par capabili sa arunce cu usurinta peste bord un “surplus” social devenit imposibil de hranit pe un vas in cala caruia proviziile s-au imputinat simtitor.
Ati auzit de planuri de restructurare ale bancilor care au contribuit din plin la infestarea sistemului financiar cu produse toxice?! Evident, nu. Mai mult, aceeasi bancheri au continuat sa-si incaseze bonusurile cu sapte-opt cifre, ca si cum totul ar merge struna.
Cei care platesc sunt militarii, politistii, functionarii, profesorii, medicii, adica tocmai cei care nu au avut nici cea mai vaga contributie la declansarea crizei globale.
De ce se intimpla asa?
Intotdeauna, in situatii de criza, exista tendinta declansarii unei vinatori de vrajitoare: gasirea unui tap ispasitor prin sacrificarea caruia “zeii” (care or fi aceia) sa fie imbunati.
Magareata a cazut pe functionarii care, in Romania sau aiurea, nu sunt oricum placuti de publicul larg.
Sunt cei care iti inchid ghiseul in nas, care te tin la coada pentru o stampila/semnatura, care iti pun in fata zeci de formulare pentru a le completa. Sunt cei care nu produc nimic palpabil, birocrati pititi in umbra cladirilor anodine ale administratiei.
Sunt oameni asupra carora lesne se poate arunca povara responsabilitatii, pentru ca ei consuma din banul public, nu il produc. Insa aici apare marele paradox al acestei crize. Sectorului public – mai ales celui cu rol de reglementare/control – i s-a reprosat intr-o prima faza tocmai pasivitatea in fata lacomiei debordante a marilor rechini financiari.
Or acum el este lasat sa singereze in piata publica, devenind in viitor – predictibil – inca si mai slab si mai incapabil sa-l apere pe consumatorul de bunuri si servicii de rapacitatea fiarelor antreprenoriale.
Sa luam un exemplu din Romania: este usor sa arunci cu rosii intr-o administratie locala ce scumpeste gigacaloria, insa nimanui nu-i trece prin cap sa aplice acelasi tratament unei firme care in plina criza majoreaza preturile pentru un bun sau un serviciu pe care il ofera pe piata.
Analizind evolutia preturilor in ultimul an, vedem ca nici un negustor – sau aproape nici unul – nu a scazut pretul produselor (fringindu-si in acelasi timp miinile ca vinzarile se diminueaza).
Pina la urma, cel mai dur pret al crizei este platit, asadar, de cea mai vulnerabila vietuitoare din lantul trofic al economiei – cel care depinde de stat. Indiferent de performanta sa profesionala, de necesitatea sociala a muncii sale, etc, etc.
Cei care incaseaza primii un glont in cap atunci cind se declanseaza scandalurile sunt tocmai pianistii din anecdota.
Simpla restructurare a sectorului public si impunerea temporara a unor curbe de sacrificiu nu rezolva deloc chestiunile de fond ale cauzelor profunde care au declansat severa serie de crize economice ale ultimelor decenii si vor continua sa o declanseze si in viitor.
Asa cum am afirmat de multe ori in ultimii doi ani, aceste cauze tin de actuala ordine financiara, ordine ce se dovedeste tot mai fragila pe masura ce viteza economiei sporeste.
Corporatismul salbatic al ultimelor doua decenii a condus la acest dezastru si nu o mina de functionari, oricum prost platiti si pina acum.
Nu ne ramine decit sa speram ca peste un an-doi, cind oricum vom plati dramatic pretul deprofesionalizarii previzibile a a sectorului public, nu vom constata, in plus, inutilitatea acestui sacrificiu.
Eugen Ovidiu Chirovici
sursa: bloombiz.ro
Si uite cum ne plimbam de la o extrema la alta. Adica bugetarii nu sunt vinovati ca s-au imprumutat si au cheltuit ca zevzecii ce nu aveau. Statul nu e vinovat ca le-a dat salarii prea mari in comparatie cu salarul minim cu care abia nu mori de foame. Pai bancile nu puteau face asta fara ajutorul statului capitalist. Si culmea e ca extremistii de dreapta acuza statul ca fiind socialist, doar pentru ca intervine, asa cum a facut ObaMessia si a salvat bancile. Adica salvarea saracelor banci a fost un lucru socialist! O noutate: e capitalism curat. Sistemul e condus de moguli si speculanti. Sistemul inseamna si finante, si economie si stat. Salariile in armata si alte institutii militarizate sunt mari pentru a apara atotputernicii moguli care conduc din umbra statele si finantele. Un om care produce ceva e mult mai prost platit decat o uniforma care pazeste averea mogulasilor. Asta e capitalism. Iar filantropia e tot o practica capitalista: permite mentinerea somajului ridicat in speranta ca muritorii de foame supravietuiesc din firimiturile aruncate de moguli sau de stat. Un stat adevarat ar imparti echitabil munca la toata lumea apta si dornica de munca. Dar in ziua de azi daca ceri asta de la stat au grija catelusii sa-ti spuna ca astepti pomana, ca nu ai initiativa. Initiativa in capitalism inseamna vanzare de aburi, inseamna sa gasesti clienti acolo unde nu exista cerere, deci sa inventezi cerere. O mare abureala, asta e sistemul in care traim.