Întâlnim pe stradă tot felul de bețivani, cântând din toți bojocii. De regulă nu-i băgăm în seamă și preferăm să trecem pe trotuarul celălalt decât să riscăm a ne încrucișa cu mersul lor în derivă și cu respirația lor de borhot. Mai nimeni nu e atent la cum cântă și la ce cântă aceștia. Cui să-i pese de niște eșuați scălâmbăindu-se pe cont propriu?!
Citim în ziare sau vedem la televizor tot felul de diplomați (ambasadori, consuli etc.) reprezentându-și tările care i-au numit prin declarații cu un anume lustru, gândite cu grijă ca să nu depășească regulile scrise ale unei diplomații funcționale. Să nu zgârie susceptibilități și orgolii naționale, să nu jignească omologii, sau, mai grav, popoarele acestora. Nici pe acești diplomați nu-i prea ascultă nimeni, limbajul lor protocolar, indirect și individualizat (în sensul că fiecare își reprezintă țara lui și atât) plictisind mai mult decât să stârnească interes.
Dar ce-ați zice să vedeți, deodată, toți bețivanii dintr-o mahala strângându-se la un loc și armonizându-și vocile într-un cor care interpretează, tânguitor, aceeași manea? Ați gândi, cum e și firesc, că există cineva, în spatele lor, care a organizat toată această daravelă cu un scop. Cum ar fi acela de a-i transforma din bețivi patetici în cerșetori de succes și a profita de pe urma lor. Chiar cu prețul de a face țăndări liniștea cartierului, de a compromite prețioasa odihnă a fraierilor ce mâine trebuie să se ducă la lucru ca să facă țara să meargă mai departe.
Ei bine, la constituirea unei astfel de corale asistăm în aceste zile. Dar nu formată din niște bețivi cu creierii în fermentație, râgâindu-și la unison maneaua, ci din așa zise voci ale democrației care, crezându-se în România ca la un fel de festival de karaoke, s-au vorbit să interpreteze împreună, zglobii și transnaționale, celebra melodie de pe vremea lui Ceaușescu, “Femeia malagambistă”.
S-au trezit vătafii de la Ambasada SUA din București (și din foiala sculării l-au întărâtat și pe bietul Ambasador al Germaniei, altfel cu libidoul destul de discret până acum) să critice cu virilă indignare proiectul lui Tudorel Toader privind modificarea legilor justiției. Brusc, nu știu ce reprezentanți ai Comisiei Europene la București s-au lipit și ei să facă vocea a treia la această urătură.
S-au coordonat astfel să intoneze într-un glas și mai multe limbi cum că lor nu le plac propunerile lui Tudorel Toader, cam cu același simț profund al moralității cu care Mărin Cornea rostea, cu vreo 50 de ani în urmă, nemuritoarele versuri:
Mie nu-mi place femeia care e malagambistă,
Are rochia mult prea scurta de la cap si pan-la pi…
Acum, să ne lămurim: nu vreau să fac nici pe libertinul și nici pe pudibondul. Dar, în vreme ce cântecul lui Cornea avea parfumul unei anume epoci și al unui etos de români cheflii care reușesc să fie obsceni fără a-și pierde farmecul și umorul (cum și Ion Creangă și Mihai Eminescu au reușit), lălăiala isonarilor de la Ambasadele SUA și Germaniei pe tema justiției din România pare a fi pornografie de cea mai dezgustătoare speță. Care nu-ți provoacă nicio satisfacție, ba, dimpotrivă, te face să urăști și să vomiți.
I-aș întreba pe acești impostori plini de ifose și trufie didacticistă (nu ne predau ei, pe unde ne prind, despre democrație, drepturile omului, etică și alte valori la care ei ar fi premianți iar noi corigenți), i-aș întreba, așadar, cum de au produs simultan comunicate aproape identice, de înfierare a propunerilor ministrului Toader? Coincidență, sincronicitate, comuniune instantanee de gânduri și simțiri, telepatie? Sau un umil și degradant comportament de turmă, de cazarmă, toți pe burtă și târâș prin noroi pentru că așa sună un ordin imbecil?
Voi sunteți reprezentanții marilor democrații la București? Voi ne învățați despre dreptate, verticalitate și moralitate? Voi, care ați tăcut mâlc în fața unei confirmări oficiale de plagiat, a unor probe materiale implacabile (inregistrări + declarații) de abuz în serviciu dar care acum săriți ca arși, la un ordin politic, să împiedicați aplicarea unor decizii ale CCR?
Cine sunteți voi, ambasadorilor și membrilor prin comisii și comitete internaționale, care vă depășiți mandatele și vreți să impuneți regulile voastre într-o țară care nu vă aparține?
Vă spun eu cine sunteți: niște năimiți și niște unelte distructive. Să vă fie rușine!
Vă faceți de râs țările și compatrioții. Noroc că sunteți o minoritate.
A nu se crede că generalizez, confundând popoare întregi, absolut onorabile, cu rebuturi ale lor (inevitabile oriunde) ce ajung, accidental, să rănească și ostilizeze alte popoare la fel de onorabile.
Americanii, ca și germanii, ca și celelalte popoare europene, îmi inspiră respect și admirație atâta vreme cât nu au apucături colonialiste. Cât mă tratează, cel puțin la mine acasă, ca egalul lor.
Dar, ca să închei într-o notă relaxată, iată două panseuri despre americani și unul despre nemți:
Am o simpatie deosebita fata de americani. Au fost atat de ingroziti cand au citit despre efectele nocive ale fumatului incat au renuntat la citit. (“Henry George Strauss, citat despre ironie”).
Cum se cheamă un bărbat intelligent în America? Turist! (autor necunoscut. Dar, desigur, foarte perspicace).
Principialitatea germanului (epigramă de Goethe)
Neamţul e pentru dreptate
Şi-o propagă-n orice fel,
Numai dacă-ntâi de toate
Este cum o vede el.
Sursa: Contele de Saint Germain
Adauga comentariu