În cadrul editorialului de ieri, am încercat să prezentăm câteva concepte de bază necesare înţelegerii crizei economiceglobale. Principalele teze expuse în partea I sunt:
1. Actuala criză este o criză a sistemului monetar şi este provocată de creditare excesivă.
2. Creditarea este o “maşină a timpului” care permite transferul capacităţii de cumpărare din viitor în prezent.
3. Creditarea productivă este creditarea care permite o creştere permanentă a productivităţii celui care a contractat creditul.
4. Creşterea economică bazată pe creditare productivă este sustenabilă pentru că nu depinde de un ciclu perpetuu al creditării.
5. Dacă creditarea este folosită pentru a finanţa consumul şi nu producţia (de exemplu, este cumpărată o plasmă pentru distracţie şi nu un tractor pentru muncă), atunci nivelul de viaţă al celui care a contractat creditul fie va scădea atunci când creditul va fi rambursat, fie va trebui să fie menţinut artificial prin contractarea de noi credite.
Este uşor de observat că atât sistemul bancar cât şi establishment-ul politic sunt interesaţi în promovarea versiunii toxice a creditării. Demonstraţia este simplă: dacă sistemul bancar era interesat de descurajarea îndatorării neproductive, atunci condiţiile de acordare a creditelor pentru consum neproductiv ar fi fost cu mult mai severe, iar dacă statul era interesat de descurajarea îndatorării neproductive, atunci avea simpla opţiune de a o interzice sau de a o face extrem de neprofitabilă pentru sistemul bancar.
Din perspectiva sistemului bancar, creditarea neproductivă are un avantaj colosal în comparaţie cu orice altă formă de activitate. Creditarea activităţilor neproductive creează clienţi care sunt dependenţi de creditare, în acelaşi fel în care un narcoman este dependent de droguri. Experienţa demonstrează că un consumator de credite neproductive nu va accepta niciodată reducerea (fie şi temporară) a capacităţii de cumpărare generată de supraconsumul finanţat prin credit în trecut. Atunci când creditul pentru consum neproductiv se transformă într-o veritabilă epidemie, se produc două fenomene deosebit de neplăcute:
1. Întreaga economie se reorientează pentru a deservi consumul obţinut prin creditare. În consecinţă, atât creşterea economică cât şi existenţa locurilor de muncă devin dependente de disponibilitatea creditării ieftine. În acest fel, chiar şi cei care nu au contractat credite de la bănci devin dependenţi de perpetuarea creditării neproductive. Întreaga societate ajunge pe mâna băncilor.
2. Sistemul bancar obţine un levier politic pe care îl poate utiliza pentru a obţine de la stat favoruri şi crearea unui cadru legal cât mai avantajos pentru bancheri. Dacă şi statul devine consumator de credite şi le utilizează pentru proiecte neproductive (a se citi: pomeni electorale sub diverse forme), atunci statul devine dependent de creditare. În condiţiile în care sistemele de pensii şi asistenţă socială ajung să fie finanţate nu din veniturile fireşti ale statului (taxe, impozite, veniturile întreprinderilor de stat), ci prin creditare, controlul băncilor asupra structurilor statului devine total.
Înainte de abolirea standardului de aur, orice ciclu al creditării excesive se oprea (prin prăbuşire) în momentul în care cei împrumutaţi nu mai aveau posibilitatea nici să ramburseze creditele contractate, nici să “refinanţeze” creditele contractate din cauza lipsei de capital disponibil pentru creditare. Oprirea ciclului creditării excesive era însoţită de falimentarea în masă a instituţiilor de creditare şi o reorientare (dureroasă) a economiei spre o dezvoltare sustenabilă. Într-un sistem economic modern (aici adjectivul “modern” nu are niciun fel de conotaţie pozitivă), statul are posibilitatea să manipuleze masa monetară şi să crediteze băncile pentru a menţine accesul populaţiei şi al statului la creditare ieftină. Susţinerea băncilor de către stat se realizează fie cu ajutorul unor bani “tipăriţi”, fie cu ajutorul unor bani împrumutaţi de către stat. Această perversiune se face în numele “stimulării economiei”, deşi în această formă se stimulează numai creditarea neproductivă şi consumul neproductiv. Până la urmă, fie statul devine incapabil să-şi mai îndeplinească rolul de “creditor de ultimă opţiune” şi intră în faliment, fie masa monetară devine atât de mare în raport cu cantitatea reală de bunuri şi servicii care există în economie, încât moneda se devalorizează accentuat şi se declanşează o spirală hiperinflaţionistă. În ambele cazuri, sistemul se prăbuşeşte cu consecinţe dezastruoase pentru populaţie.
În editorialul de luni vom analiza consecinţele unei prăbuşiri generalizate a sistemului economic şi modul în care o economie poate fi redirecţionată spre
o dezvoltare sustenabilă.
sursa: cronicaromana.com
Adauga comentariu