Ce se întâmplă cu leul?! De ce se devalorizează leul!? Până unde se va duce leul?! Sunt întrebările care s-au auzit în ultimele săptămâni în opinia publică pe măsură ce leul a mers din minime în minime în raport cu euro. Explicaţia cum că am avea o economie slabă parcă am mai auzit-o, însă asta nu o ştim de azi de ieri, iar leul încă nu era într-atât de jos.
Vin apoi argumentele oficiale, în special din zona Băncii Naţionale a României: deprecierea leului nu are cauze interne, ci este legată de turbulenţele financiare internaţionale care afectează percepţia investitorilor nerezidenţi asupra întregii regiuni. Şi apoi suntem invitaţi să contemplăm performanţa leului de a nu se devaloriza într-atât de mult în raport cu euro precum zlotul polonez sau forintul unguresc.
Cu o economie anemică, dependentă de fluxurile externe şi în bătaia tuturor vânturilor, explicaţia de mai sus este bineînţeles una corectă. Când e vreme furtunoasă pe mare investitorii caută un ţărm mai sigur decât insulele exotice (fie ele în Europa Centrală şi de Est), lesne de măturat de uraganul financiar. Aceste momente de turbulenţe externe sunt cele care antrenează puseele mai violente de depreciere a unor monede precum leul, aşa cum este cel pe care îl traversăm în momentul de faţă.
Există însă şi celălalt aspect: leul este pe un trend multianual de depreciere faţă de euro. Acesta nu este rezultatul crizei greceşti sau al unei panici de moment a investitorilor; tendinţa are cu adevărat cauze interne. Şi nu ţin atât de economia slabă – cum vine mai la îndemână explicaţia – ci de muntele de datorii denominat în euro pe care îl avem de achitat.
Explic. Când leul se depreciază înseamnă că vânzătorii de lei îi covârşesc pe cumpărătorii de lei. Sau altfel spus, când cumpărătorii de euro sunt precumpănitori vânzătorilor de euro, euro se apreciază în raport cu leul. Or, asta se întâmplă în piaţa valutară românească (luată in extenso); aceasta este una dominată de cumpărători de euro şi de vânzători de lei.
Cei mai supăraţi pe deprecierea monedei naţionale – pe care o văd ca pe o năpastă căzută din cer – sunt cei care au contractate credite în valută, însă, paradoxal, ei sunt cei care contribuie la această tendinţă multianuală a cursului euro/leu. An de an, lună de lună, scadenţă de scadenţă, fiecare debitor în euro vine şi schimbă leii în care îşi are veniturile pentru a da băncii euro pe care în vremuri cu soare i-a împrumutat. Unul cumpără 100 de euro pentru o rată la un credit mic de nevoi personale, altul îşi schimbă leii pentru 200 de euro întrucât are o rată lunară ceva mai mare, unul vine şi achiziţionează 300-400 de euro pentru creditul său ipotecar, însă nu lipsesc şi cei care realizează schimburi mai mari de 1.000 de euro.
Asta da presiune! Nu trebuie să îţi vină speculatorii nerezidenţi pentru ca, panicaţi de cine ştie ce cutremur financiar prin Grecia sau aiurea, să îţi vândă mărunţişul lor de lei din conturi. Marii vânzători sunt aici la noi. Şi vând! Lună de lună, scadenţă de scadenţă! Şi pentru ani buni! Motorul principal al deprecierii leului este chiar muntele de datorii – denominat în euro – care ne stă în spinare. Această alunecare agonizantă a monedei naţionale pe vreme de criză este rezultatul direct al băşicii creditului în euro umflată iresponsabil de bănci în anii de “boom”.
32,8 miliarde euro (echivalent cu 146,18 miliarde lei) este soldul creditelor denominate în valută potrivit ultimelor date publicate de BNR. Este o valoare aproape dublă faţă de stocul datoriilor în moneda naţională, cifrate la 80,79 miliarde lei. Dintre creditele în valută echivalentul a 74,29 miliarde lei cad în sarcina companiilor şi 70,55 miliarde lei în cea a populaţiei (36,4 miliarde lei credite de consum şi 32,91 miliarde lei credite pentru locuinţe, în cea mai mare parte contractate pe vârf de bulă imobiliară). Toţi aceşti lei se transformă în euro şi se întorc în bănci. Cu dobândă! Stocul de 32,8 miliarde euro al datoriei este înşelător, în rate traducându-se prin valori mult mai mari, atunci când dobânzile ridicate şi funcţia exponenţială operează devastator pentru debitori, mai ales pentru cei care au contractat credite ipotecare.
Nu trebuie, aşadar, să ne uităm la “criza euro” de afară. Avem propria noastră criză de euro. Într-o ţară în care fluxurile externe s-au îngustat şi exporturile sunt reduse, oferta de monedă europeană este slabă. Ca şi economiile denominate în valută ce se cifrează în jur de 4 miliarde euro. Or, tocmai în această penurie de euro din economia românească, debitorii care îşi au veniturile în lei trebuie să facă eforturi pentru a captura valuta necesară achitării datoriilor. În România, acest proces dureros, numit în lumea anglo-saxonă “deleveraging”, are şi această componentă agravantă a deprecierii de curs.
Că avem propria noastră criză de euro, se vede din dobânzi. La depozite, dobânzile la leu s-au dus în jos constant în ultimii doi ani, în parte pe calea naturală a epuizării bazinului de clienţi pentru noi credite, dar şi artificial, rezultată dintr-o abundenţă de lei creată aberant de sistemul bancar. Represiunea financiară condusă de la BNR a adus dobânzile la depozitele în lei în zona de 5%, unde abia acoperă inflaţia, ce să mai spunem de răsplătirea preferinţei de timp şi de prima de risc pe care ar trebui să o încorporeze depozitele la bănci având o rată medie a creditelor neperformante de 14,10%.
Dacă dobânzile la lei sunt duse artificial în jos prin operaţiuni monetare la limita hoţiei, în schimb costul real al banilor din societatea românească transpare din randamentele depozitelor în euro. Acestea se situează undeva între 3% şi 3,25% deşi, în funcţie de bancă şi de scadenţe, ies şi în afara acestui interval. Băncile plătesc aşadar o primă de risc deponenţilor, cu mai mult de două procente peste dobânda-cheie pe euro, ceea ce constituie o reflectare mai fidelă atât a penuriei de euro din economia românească, cât şi a dificultăţii băncilor de a-şi ţine indicatorii în limitele parametrilor de solvabilitate.
În 2009, pompierul BNR, cu furtun tras de la maşina de intervenţii FMI, a reuşit să stingă incendiul din piaţa valutară şi să împiedice deprecierea şi mai accentuată a leului. A fost un efort care nu a meritat. A asigurat doar exitul avantajos al unor speculatori externi, a dat o mână de ajutor băncilor cu portofolii construite neadecvat şi a prelungit inutil agonia unor debitori care oricum se vor îneca în următoarea etapă de depreciere.
Cu bani împrumutaţi în numele contribuabilului, Banca Naţională a ţinut atunci artificial o rată de schimb pentru ca în paralel să creeze o abundenţă de lei care acum se răzbună inclusiv prin curs după ce deja a făcut ravagii prin inflaţia preţurilor de consum. După aşa-numitul “atac speculativ” din octombrie 2008, guvernatorul BNR Mugur Isărescu spunea că cine vrea să speculeze pe deprecierea leului trebuie, înainte de toate, să aibă lei. Aceasta a fost slăbiciunea jucătorilor care atunci au fost “prăjiţi” de banca centrală şi împinşi în apel în marjă. Între timp, însă, Banca Naţională i-a înarmat cu muniţie, expandând masa monetară în lei cu o treime şi umflând împreună cu Ministerul de Finanţe o băşică a titlurilor de stat.
Aceştia sunt leii care se îngrămădesc – laolaltă cu cei ai debitorilor care abia achită ratele – pentru a ieşi pe o monedă europeană, tot mai greu de găsit în piaţa valutară românească. Aceiaşi lei care au aruncat în aer preţurile cartofilor, ouălor şi ale pulpelor de pui, acum ne dau bătăi de cap pe cursul de schimb. Ei sunt tot la capitolul cauzelor interne şi aici nu are niciun rol percepţia regională a investitorilor. De fapt, până la urmă, deprecierea monedei naţionale în raport cu euro pare a fi răul cel mai mic faţă de nenorocirea scumpirilor care ne-a umblat tuturor prin buzunare.
Adrian Panaite
sursa: curierulnational.ro
Adauga comentariu