De câte ori nu ai auzit în ultimii ani (de criză) cât de important este ca România să se reînscrie pe o traiectorie de creştere economică mai consistentă!? Dintr-un anumit punct de vedere, pe drept cuvânt: la noi este totul de (re)construit, sunt multe de făcut, o grămadă de lucruri de ameliorat sau îndreptat, iar nivelul nostru de trai este departe de cel atins în ţările dezvoltate. Din păcate, însă, dacă ne uităm la starea economiei pe termen scurt şi la structura ei, o concluzie se impune şi este reluată pe larg în opinia publică: România îşi va relua creşterea atunci când şi statele industrializate (în special Europa) se vor aşeza pe un traseu pozitiv.
Când se va termina criza? Când vor reporni din plin motoarele economiilor puternice? Sunt întrebări pe care şi le pun nu numai specialiştii, dar şi oamenii de rând din lumea occidentală care îşi doresc o viaţă precum cea de dinaintea crizei. Problematica “reluării creşterii” este centrală în dezbaterea pe teme economice, însă poate nu ar strica şi o optică diferită: nu cumva problema este tocmai creşterea?
Dacă ajungi într-o ţară vestică şi vezi bunăstarea, diversitatea tehnologică şi complexitatea societăţii chiar te întrebi ce s-ar putea îmbunătăţi substanţial, ce ar putea veni în cantităţi încă şi mai mari, astfel încât să fie de la sine înţeleasă o creştere economică mai mare de 3% pe an.
Zgârie-nori se înalţă pretutindeni în marile metropole ale lumii. Trotuarele şi pieţele sunt pavate cu piatră şlefuită acolo unde acum 200 de ani era pământ, iar magazinele au vitrine cu produse în toate culorile curcubeului. Jucării dintre cele mai complexe, electronice de toate felurile. Costume, cămăşi, pantofi şi pantofi sport. Pulovere, polare şi jachete din gore-tex. Schi, patine şi role. Pe mărimi diferite şi cu o varietate de modele de neînchipuit.
Distanţele nu ne mai sperie. Aeroporturile operează milioane de zboruri, iar lumea călătoreşte. Ca să muncească, ca să îşi vadă rudele, în calitate de turişti. Conferinţe, seminarii, mese rotunde şi reuniuni ştiinţifice adună laolaltă reprezentanţi ai diferitelor sectoare de pe toate continentele. Rezervările se fac în timp util şi totul funcţionează ceas. Avionul vine la timp, trenul vine la timp, hotelul îţi eliberează camera în timp util. Şi tot în timp util îi va face loc şi celui care vine imediat după tine.
Reţele de transport complexe în conglomeratele metropolitane te fac să te întrebi dacă trenul intră sub pământ sau dacă metroul este cel care iese din oraş. Automobile sofisticate circulă peste poduri uriaşe şi în tuneluri lungi săpate în stânci cu utilaje de mii de tone, aduse pe mare de nave cântărind zeci de mii de tone.
Transportul perfecţionat ajută la funcţionarea economiei în timp util aşa se face că oraşele sunt bine aprovizionate deşi nu pot stoca decât o cantitate de alimente echivalentă cu consumul pe câteva zile. Foametea pe scară largă este uitată. Nu numai că avem ce mânca, dar dieta este diversificată, iar bucătăria a depăşit graniţele. Britanicii pot mânca vânat franţuzesc, francezii pot accesa cu uşurinţă mâncarea de tip fast-food americană, americanii mănâncă “de la chinezi”, chinezii în oraşe pot găsi sushi japonez, niponii mănâncă pizza italiană, italienii au la dispoziţie cârnaţii şi cartofii germanilor, iar germanii mănâncă greceşte. Peste toate, toţi mănâncă mâncare arăbească.
Schimbăm relieful, mutăm plantele şi smulgem sălbăticiunile din habitatul lor. Când ne propunem, conservăm natura; când ne incomodează nimicim dobitoacele şi stârpim vegetaţia. Aruncăm tone de deşeuri acolo unde altădată refoloseam tot. Ce aveau ieri astronauţii în materie de telecomunicaţii, computere şi costumaţie, astăzi este la îndemâna omului cu salariu mediu din lumea occidentală.
Şcolile au dotări impresionante, iar sportul de masă se face la condiţii pe care altădată doar le visau performerii: echipamente moderne, terenuri sintetice, încălzite artificial şi cu instalaţie de nocturnă. Surplusul societăţii este într-atât de mare încât ne permite să ne gândim şi la cei mai defavorizaţi dintre noi. Nu numai că li se facilitează deplasarea persoanelor cu handicap, dar există o preocupare pentru ca acestea să fie puse în valoare. Nu este soluţia tehnică cea care este uimitoare aici, ci însăşi gradul de complexitate şi de conştientizare din societate care însoţeşte integrarea celor cu dizabilităţi.
Când am atins asemenea grade de complexitate – atât la nivel tehnologic, cât şi sub aspectul organizării sociale – şi consevarea în sine a actualului status-quo economic reprezintă un succes. Creşterea este deja un element excepţional. Privind însă în istorie, civilizaţiile au sucombat tocmai în momentul în care ar fi trebuit să treacă de la crearea avuţiei (“wealth creation”) la conservarea acesteia (“wealth preservation”). Lăcomia omului, pe fond de moralitate îndoielnică şi al sentimentului că totul i se cuvine, a împins adesea societăţi complexe către criza civilizaţională.
Societatea modernă occidentală se află în faţa unei provocări similare. Având un angrenaj economic proiectat să funcţioneze pe un model financiar al expansiunii continue şi exponenţiale, ţările industrializate s-ar putea confrunta cu un impas major, în absenţa mult-invocatei creşteri. Din acest punct de vedere, chiar dacă soluţiile tehnologice ar putea încă să nu se fi epuizat, resursele naturale relativ limitate ar putea pune sub semnul întrebării elementul creşterii. Mai cu seamă că am ajuns la aşa un grad de complexitate.
Chiar aşa, unde să mai creştem!? Investitorul britanic Jeremy Grantham spunea nu demult că ideea creşterii exponenţiale continue este pur şi simplu un non-sens. De aici pretenţia autorităţilor ca economia americană sau cea europeană să crească la ritmuri de 5% pe an apare ca total nerealistă. Cam cât de nerealistă? Tot Grantham vine cu un exemplu: dacă civilizaţia egipteană, cea mai îndelungată din istorie, cu o durată de 3000 de ani, ar fi avut asemenea ritmuri de creştere an de an, iar economia ei ar fi pornit de la un metru cub, cam cât de mare ar fi trebuit să fie economia egipteană la finele acestei civilizaţii? O gaură cât tot Egiptul îi răspund experimentatului investitor interlocutorii. Greşit! – răspunde Gratham. Ar fi până la Lună!
Când fiecare dintre noi simte că ar putea trăi mai bine, este total nepopular să spui că nu mai este loc de creştere. Fiecare speră ca avansul economic viitor va reprezenta mai mult ca nivel de trai pentru el însuşi. Am cucerit într-atât de mult încât nu mai putem dimensiona cât de important este să păstrăm.
Nivelul datoriilor acumulat în sistemul financiar ori ne spune că acest nivel de trai deja atins este nesustenabil pe termen lung, ori ne revelează faptul că actualul sistem financiar care pleacă de la proiecţia unor creşteri economice exponenţiale este prost alcătuit. Probabil puţin din amândouă. Oricum trebuie să fim atenţi să vedem cât de mult putem conserva din cât am cucerit la nivel tehnologic, economic şi de dezvoltare socială. Istoria ne arată că adesea civilizaţiile au pierdut abrupt din complexitatea la care ajunseseră, adică au intrat în colaps.
Adrian Panaite
sursa: curierulnational.ro
Adauga comentariu