Privit pe sticla mass-mediei, învățămîntul nostru universitar pare definitiv condamnat: vînzări de diplome, examene aranjate, rețele mafiote, universități ilegale pe care nici ministrul nu le poate închide, profesori corupți, lucrări plagiate de toate felurile… Nu e mai puțin adevărat că structurile instituționale care guvernează acest învățămînt la nivel ministerial și național par și ele împiedicate (de interese politice „superioare”) sau pur și simplu împleticite în a curăța ogorul de bălării (prin hățișurile reglementărilor, șchioape ori contradictorii).
Imaginea în ochii publicului larg e, oricum, dezastruoasă. Profesorii corupți, arestați pentru luare de mită, fac prima pagină a știrilor; în treacăt fie zis, nu de același zgomot mediatic se bucură studenții prinși cu plagiatul (excepțiile, și grăbita lor „împleticire”, după tipicul instituțional schițat anterior, confirmă regula), exmatriculările sau retrogradările pentru furt intelectual, pedepsirea imposturii academice. Și, cum e de ajuns un măr putred într-un coș, mă văd – profesor universitar eu însămi – mai degrabă obligată să îmi demonstrez „integritatea”, decît lăsată să îmi văd de treabă. Asist, neputincioasă, de ceva vreme, la punerea în funcțiune a unui întreg sistem menit să consacre lipsa de credibilitate a cadrului didactic, păzindu-l la fiecare pas, ca nu cumva „să fure”. Ca și cum primul impuls al profesorilor este de a fura. Enumăr aici cîteva detalii – semnele unei modificări grave, de profunzime – precum decizia multor universități de a crește numărul de asistenți obligatorii în examen de la unul (cu care, subînțelegem, profesorul ar putea conveni să împartă furtul?), la minimum doi, obligativitatea dublei semnături pe nota din catalog (dovada că nu a decis profesorul singur, autocratic), obligativitatea unui barem detaliat la examene (cam cum ați vedea baremul, prin natura lui omogenizant, la un examen despre „Accentele particulare ale postmodernismului poetic românesc”, de pildă?)… Pentru a se elimina a priori orice posibilitate de suspiciune asupra cadrului didactic, se recomandă, acolo unde este posibil, evitarea examenului oral, în favoarea probei scrise, pentru că scrisul rămîne, iar în caz de reclamație din partea studentului, se poate verifica, recorecta etc.
Vara trecută, după un examen oral de Istoria literaturii române a secolului al XIX-lea, prima reacție a decanului meu, hărțuit de reclamații, a fost să mă întrebe dacă nu am înregistrat cumva, pe un casetofon ascuns, examenul… Ca să se vadă că studenții reclamagii nu fuseseră pregătiți, și că eu, profesoara asistată de 3 (trei) asistenți deodată, nu fusesem coruptă, coruptibilă, discreționară. Cu probe, ca la tribunal, iar nu cu încredere în demnitatea pe care se presupune că mediul academic o apără – și, chiar, o educă și o creează în tinerele generații ce vin la universități pentru a se forma ca elite… etc. Sună bine? Nu înregistrasem examenul, dar nici nu voi mai da examen oral la disciplina aceasta de anul I, cu aparențe benigne. Ci examen scris: ca să se poată citi limpede (de către oricine dorește să mă verifice, pe mine, profesorul suspect din principiu), că avem studenți care plasează pașoptismul la 1918, pe Titu Maiorescu la „Dacia literară” și Pseudokinegetikos între baladele eroice ale lui Alecsandri. Și cu aceasta, la Facultatea de Litere a Universității mele, examenele orale de la licența în Română vor dispărea complet din program – „ca să n-avem vorbe”. Suntem prea sensibili la ipotetice vorbe de ocară, în loc să fim mult mai fermi în a ne apăra principiile (și aplicarea lor riguroasă), la nivelul comunității academice. Ca profesor, mă simt eu însămi „vulnerabilizată” de această isterie generală – și constat cu tristețe că Alma Mater e mai ocupată să evite reclamagiii decît să mă apere și, prin mine, să apere un corp profesoral, căutînd să îl plaseze deasupra suspiciunilor unei bine orchestrate paranoia mediatice.
Nu e mai puțin adevărat că – în ultimul deceniu, mai ales – asist la fel de neputincioasă la creșterea numărului situațiilor (altădată – de „insectar” anecdotic) în care studenții mei (și familiile lor) pun mult mai multă energie în a se organiza ca grupuri de presiune – și de corupere – a profesorului, decît în a învăța pentru examen. Am decis, astfel, să nu mai dau consultații singură în cabinet (binecuvîntați asistenții…), pentru că nu știu niciodată ce scoate studentul (venit, în principiu, să întrebe despre Eminescu ori Bolintineanu) din sacoșă. De exemplu, o carte pe care insistă să mi-o restituie; dar eu nu i-am împrumutat-o niciodată și în momentul cînd îl ameninț că, dacă voi scutura cartea și din paginile ei va cădea ceva, orice foi, chem procuratura, el nu se gîndește că eu blufez, ci aruncă volumul în rucsac și fuge pe ușa deschisă, fuge afară din clădire, nu s-a mai prezentat niciodată la examenul acela. Ce îmi strecura în carte? Nu știu. Am învățat să nu șterg e-mailurile în care sunt rugată explicit de (presupuși) părinți disperați, cu copii muribunzi (și care sunt studenții mei), să fixez un preț la care le „dau” examenul, nici cele în care sunt amenințată de (presupuși) tați încruntați cu pedepse fizice din cele mai colorate dacă, la fel, nu „dau” examenul diafanelor lor fiice. Just in case. Și, de cîte ori cred că un nou episod îmi depășește definitiv așteptările, el va fi surclasat de un altul. Pentru că, profesor fiind, sunt – se presupune – coruptibil („faima” mea, contrară, nu pare să conteze). Iar examenele se dau de către profesor, ca un fel de dar – sau de marfă. Negociabilă. O întrebare frecventă din partea studenților la ananghie nu este „ce să învăț ca să trec la acest examen?”, ci „ce să vă fac ca să îmi dați examenul?”. În fața protestelor mele moralizatoare, „de dăscăliță”, ei insistă (rezum): nu, să nu le spun să citească bibliografia, nu le place să citească, sau nu pot, sau nu au memorie, sau se plictisesc citind, nu, să le spun concret „ce vreau ca să le dau un 5”. Ce caută la Litere? Vor o diplomă, nu credeau că e așa de greu sau nu credeau că aici cititul e „pe bune”. Pe bune.
Dacă sunt profesor, am un preț. Așa îmi spunea, în iunie, intrînd sonor la mine în birou, o doamnă volubilă și aranjată ca toate Mihaelele și Andreele micului ecran: „Doamna profesoară, sunt sigură că ne vom înțelege! Spuneți-mi numai cît vreți, pentru examenul nepoțicii mele, și totul se aranjează! Dumneavoastră decideți! Vă ascult!”. Cînd aude ce (și cum) am de spus, pare să cadă de pe altă planetă, e năucă, își pierde ochelarii de soare din creștet, echilibrul pe tocuri, dicția literară – cade în dialect, cade în smiorcăieli de gura mahalalei: nu e nepoata, e chiar fiica ei, nu poate citi că e bolnavă misterios și doar vederea cărților o face să plîngă, nu poate trece examenele decît cu bani, de ce sunt necruțătoare, n-am milă… N-am. Ieșind, pare să își recapete controlul și îmi aruncă, peste umerii blonzi ai celor 12 cm de tocuri cu platformă, o ultimă frază batjocoritoare: „Doamnă dragă, nici nu știi ce-ai pierdut!”. Ba da, știu. Altfel decît voia să-mi spună apariția construită toată din minciuni – și din modele televizate – știu prea bine ce am pierdut. Dar nu vreau să ajung un ridicol cavaler fără prihană, apărînd singuratec valori etice fundamentale. Vreau să rămîn un bun profesor de literatură română (iar universitatea, ca și comunitatea, să mă respecte pentru asta), cu o etică profesională ale cărei principii să nu poată fi calomniate oricînd, „la liber”, de o lume care, de fapt, pare să nici nu le înțeleagă sau să le accepte.
sursa: lapunkt.ro
Autor: Ioana Both
Profesor la Universitatea „Babeş-Bolyai”; doctorat în istoria ideilor literare româneşti (1997). Domenii de interes: literatura română a secolelor 19 şi 20, istoria ideilor literare româneşti şi europene, teoria literară de expresie franceză. Ultimele cărți de autor: Sensuri ale perfecţiunii. Literatura cu formă fixă ca încercare asupra limitelor limbajului (Cluj-Napoca, 2006 ; premiul pentru cel mai bun studiu de teorie literară din 2006, acordat de Asociaţia de Literatură Generală şi Comparată din România; premiul „Marian Papahagi” acordat de Institutul Cultural Italian din Bucureşti, 2009), Eminescu explicat fratelui meu (București, 2012).
Adauga comentariu