Nu demult, la una dintre întoarcerile mele acasă, am dat de cîțiva oameni cu scări, cățărați pe stîlpii de beton ai rețelei electrice care străbate satul.
-Ce faceți, oameni buni? A căzut curentul?
-Nici vorbă! Punem fibra optică!
Fibră optică la Turmaș, un sat de numai 30 de case!? Cu cîteva decenii în urmă, nu aveam nici curent. Trăiam cu lampa cu petrol în fiecare cameră. De cum se întuneca se auzea comanda:
-Aprindeți lampa!
Cînd porneam prin curte și prin grajd foloseam un felinar cu sticla afumată, enervant de greu de șters cu o hîrtie umezită. O sticlă bulbucată trebuia scoasă cu grijă dintre sîrmele protectoare și apoi spălată sau ștearsă cu o cîrpă. Tot cu lămpașul ne luminam drumul și ne semnalam prezența carului la ceas de noapte. Uneori mergeam înaintea boilor ca să le arătăm drumul.
La Turmaș nu exista nici magazin, nici școală, nici telefon. Dacă n-ar fi fost biserică, nu ne-am fi numit sat. Pentru cumpărături, mai ales pentru cele trebuincioase iluminatului, plecam la Mărtinești după cîțiva litri de gaiț (petrol), după fitil și după cîteva sticle de lampă numărul 8. Dacă se întîmpla să pocnească sau spărgeam una, pe vreme de viscol împrumutam de la vecini. Toți aveau cam aceeași mărime. De regulă, numerele mai mari se foloseau la lămpile imperiale, agățate de plafon cu lanțuri și reglabile la înălțime și care se aprindeau numai la sărbători și la evenimentele importante.
ADVERTISING
Numai că noi, pînă la introducerea curentului electric, nu am avut nici evenimente importante și nici lampă cu lanțuri reglabile. De fapt, și nunțile, și înmormîntările, și botezurile se puteau desfășura la lumina lămpii obișnuite, fie ea și mai mică și mai chioară.
Prima spargere a întunericului nostru rural a venit de la un petromax, un felinar din oțel cromat, alimentat cu petrol, care avea o pompă și pulveriza lichidul într-un ciorap din ceva rezistent și care dădea o lumină dublă, aproape orbitoare. Petromaxul adus croitorilor de cineva din Germania a fost prima mare revoluție în orbecăiala noastră rurală. A depășit cu mult importanța feștiloiului.
Feștiloiul era doar o lampă primitivă de drum, o țeavă de oțel cu capac înfiletat la partea superioară. Fusese meșterit în fabrica chimică unde lucrau cu toții. În fapt, era un fel de cîrjă în care se turna petrol și se introducea un fitil și cu care navetiștii plecau să traverseze pădurea în diminețile întunecate sau viscolite. Cu feștiloiul ridicat deasupra capului veneau în grup cei de la Măgura și Jeledinți și îi preluau și pe cei din Turmaș, cînd ceata de umbre matinale ajungea în capul satului.
Cei cocoțați pe stîlpi fixau fibra optică în dreptul casei lui moș Florea Florescu. Omul s-a prăpădit pe vremea studenției mele, s-a stins și băiatul lui și casa a fost cumpărată de niște venituri din Maramureș. Moș Florea Florescu era singurul care avea un ceas și cea mai lungă mustață din Turmaș. Avea niște degete lungi și subțiri, cu unghii semi-transparente și lucioase de parcă erau de domnișoară. Cînd se adunau să joce cărți pe scaunul aflat pe la mijlocul satului, fila cărțile cu o finețe de mare pokerist. Pe vremea cînd începusem să fac naveta la gară pentru a merge la școală la Simeria și trebuia să prind trenul personal de la ora 6, cel care făcea legătura între Teiuș și Hunedoara, îi băteam la geam și-l întrebam strigînd:
-Moș Floreo, cît este ceasul?
De obicei, ne trezeam și ne ghidam după cîntatul cocoșilor și după cum arăta cerul și după cum se vărsa lumina dimineții. Moș Florea Florescu aprindea lampa, se uita la ceas și deschidea fereastra:
-Dați bice că pierdeți trenul de șase!
Trezitul nostru nu-l deranja și nu a dat niciodată un semn să nu-l mai trezim din dulceața somnului. Dimpotrivă, socotea trezitul și răspunsul său o contribuție la strădania mea de a merge la școală la Simeria, fiind singurul copil din sat trimis să învăț în acest oraș. Ceilalți erau la Orăștie. Explicația era simplă. Familia mamei avea o ramură de ceferiști. Trei dintre frații ei lucrau la calea ferată și împreună cu mama făcuseră socoteala că, într-o bună zi, aș putea să plec de la internat și să stau la unul dintre ei.
Din păcate, nici unul n-a ajuns să-și cumpere o casă în Simeria și să mă găzduiască, așa că am rămas toți anii de școală la trenul de 6 și la gara din Turdaș, totdeauna cu lumina stinsă. Dacă ajungeam mai repede și înlăuntru se mai afla cineva, dădea un semn cu o tuse de avertisment și răspundea la „bună dimineața!”
De fapt, ceasul, patefonul și televizorul au generat nenumărate povești despre lumea nouă. Doctorul veterinar de la dispensarul comunal a fost a doua persoană cu ceas din sat. Avea angajată la perechea de cai o îngrijitoare, nana Nică, o femeie care vorbea singură și creștea o fată din flori. Nana Nică a rămas proverbială cu trezitul la oră fixă. Doctorul ne-a povestit mai tîrziu că într-o zi în care trebuia să prindă un tren dis-de-dimineață din gara Turdaș a rugat-o pe Nana Nică să îi bată la geam pe la ora patru. Și cînd dormea mai bine, pe la trei, a auzit bătăile în fereastră și pe nana Nică strigînd:
-Domnul doctor, mai am mult pînă cînd trebe să vă trezesc?
Întîlnirea lui Florea Florescu cu televizorul a rămas și ea de pomină. Trebuie să vă spun că, prin 1968, în Turmaș exista un singur televizor. Era la casa lui Serafim, unul mai al Dracului și cu casă mai mare și cu bani mai mulți. Lucrase și pe la primărie. Își pusese aparatul în pridvorul casei ca să nu-i aducem noroiul de pe uliță pe covoare. La el mergea tot satul și tot el ne dădea afară cînd voia să se culce. În rest, era la liber. Primitul oamenilor la televizor era semnul superiorității sale față de noi care nu aveam și unii nici nu știam ce-i. Ei bine, moș Florea Florescu, auzind că toată lumea se duce la Serafim să vadă televizorul, într-o bună zi a prins curaj și a pornit și el spre această formă blestemată de cunoaștere electronică. Era în prima parte a zilei. A găsit poarta casei deschisă, a intrat, a pătruns în pridvorul casei unde se afla minunea și s-a așezat în fața ei. A stat cam o jumătate de oră, s-a uitat la ea ca la un obiect de mobilier neobișnuit, s-a chiorît și pe laterale, și prin spate, pe la sîrme și a plecat contrariat. Cînd a ieșit în uliță, a dat nas în nas cu Serafim, întors de la cîmp, care l-a întrebat dacă i-a plăcut la televizor.
-Plăcuuut! Doamne, ține-l, cum să nu-mi placă! Da nu mi-o zis nimic!
-Și cine ți l-o pornit?
-Nimeni! Stătea pe masă!
Așa am aflat că Florea Florescu a stat o jumătate de oră în fața aparatului, l-a privit ca pe un mobilier interesant și neobișnuit și a plecat neînțelegînd de ce ne înghesuim atît de mult în fața cutiei cu geam de sticlă. Lui nu i-a spus nimic și același lucru s-ar fi petrecut și astăzi, cînd ar fi putut beneficia de două sute de canale.
Azi dimineață, am deschis calculatorul, l-am conectat wireless și am scris aceste rînduri. La Turmaș este rețea de fibră optică, alimentare cu apă din Munții Orăștiei și o capelă pentru înmormîntări.
De aici aș putea încerca să transmit live chiar și alte secvențe despre trecerea timpului.
Autor: Cornel Nistorescu
Sursa: cotidianul.ro
Adauga comentariu