Guvernul se comporta exact ca precupetele de la cozile de dinainte de 1989: “dati cate putin sa ajunga la fiecare”.
Din caciula saraca a bugetului, Executivul se chinuie sa imparta din ce in ce mai putin la cat mai multi cetateni. Si totusi, fie din incompetenta, fie din auto-suficienta, pare-se ca Guvernul nu stie sa mai puna si bani in sacosa bugetara.
Economia nu este un perpetuum mobile care sa functioneze fara un aport de energie externa, fara a fi alimentata de fluxuri financiare externe. Cine isi inchipuie ca o economie poate exista fara sa se deschida spre exterior spre a atrage capital este fie naiv, fie nu are habar de practicile elementare ale economiei.
Cine crede ca doar impozitand saracia vom creste cantitatea de bunastare fie este populist, fie vrea sa mai castige inca o data alegerile prin folosirea resursei paupere a electoratului.
In afara de metodele speculative exista, in principiu, doar doua metode directe prin care se poate mari “baza de impozitare” pe care Guvernul o tot cauta si, se pare, nu reuseste sa o gaseasca: fie atragerea de capital investitional, fie deschiderea economiei spre exterior in sensul gasirii acelor piete de desfacere, a acelor mecanisme de incurajare a exporturilor, care sa aduca profit firmelor romanesti si nu firmelor multinationale cu subsidiare in Romania.
Pana si Ceausescu, oricat de incult ar fi fost, a avut flerul de a sesiza ca bunastarea (asa stramba cum o percepea el) nu poate creste decat prin “aducerea” de bani prin exporturi, si nu prin impozite pe saracie.
Sa vindem ca sa ne preia “multinationalele!
Din acest punct de vedere, si Romania ca si alte state la randul lor, a cazut in capcana succesului facil al privatizarilor si al investitiilor toxice.
Multinationalele au dat pe moment iluzia unei cresteri a bazei de impozitare, iluzia unei cresteri a cantitatii de bani ce circulau pe piata, dar, la primul soc al crizei, evident ca acest capital a migrat catre tarile-mama pentru a sprijini economia de acolo.
In plus, Romania si-a abandonat orice veleitate de suveranitate economica in bratele complicatelor mecanisme de la Bruxelles, sutele de reglementari, constrangeri, dar si interesele de afaceri ale altora sugrumand orice initiativa independenta a mediului de afaceri romanesc.
In lipsa pietelor externe prea usor pierdute imediat dupa 1990, in ciuda concurentei acerbe a companiilor vestice, guvernul (guvernele) de la Bucuresti ar fi avut un debuseu: atragerea directa de capital.
Sa fim seriosi: investitiile majore din Romania de pana acum (cum ar fi Dacia-Renault sau Nokia) sunt doar mici “glume” fata de ce ar putea fi, intr-adevar, construit. Si oricum raportul de profit dintre Romania si Franta sau Finlanda este covarsitor in favoarea partenerilor externi.
E usor sa colectezi taxe si sa te lamentezi de reducerea banilor de pe piata. La fel de usor este sa te culci pe-o ureche, sperand ca imprumuturile de la FMI vor relansa economia in lipsa unor programe clare, solide si pe termen lung. Este, insa, foarte greu sa demarezi programe de investitii, sa atragi fonduri europene sau bani straini cu actiuni politicianiste sau comportament politic vulgar.
Cine sa ne aduca bani?
Pietele financiare asiatice, de exemplu, ar da oricat ca sa intre pe piata investitiilor directe din Europa. La fel finantele rusesti sau orientale. Dintr-o miopie sau o delasare crasa, Guvernul evita solutiile acestea. Intr-adevar, sunt solutii care necesita multa munca, coerenta pe termen lung dar, mai ales, profesionalism.
La modul in care arata clasa politica actuala, este greu de previzionat o schimbare a atitudinii acesteia pe termen scurt si mediu. Poate doar o criza economica mai profunda coroborata cu o mai buna intelegere a fenomenului politic de catre electorat ar putea produce acel declic necesar societatii romanesti.
Nu poate exista o constructie solida a economiei si, implicit, a finantelor publice, fara un efort comun al politicienilor si decidentilor economici, un summum de vizionarism si educatie politica, comportament politic responsabil (caci se pare ca iresponsabilitatea este principala “virtute” a politicienilor romani, a tuturor, de la “vladica la opinca”) si o anumita unitate conceptuala despre viitorul dorit al tarii.
In plus, instabilitatea permanenta de pe “piata” legislatiei fiscale si economice duce, previzibil, la erodarea brumei de incredere a oamenilor de afaceri care se mai incapataneaza sa mai faca afaceri in romani. Deloc surprinzator, multi dintre ei aleg sa-si mute afacerile mai spre Est, in Republica Moldova, Ucraina sau chiar Rusia acolo unde cel putin stiu ca legile raman in vigoare pentru o perioada mai mare de timp.
Din nefericire, in Romania (si nu numai!) politicienii au ales sa abandoneze orice tip de viziune de dezvoltare durabila in mana finantistilor care, in loc sa fie doar un element regulator al mecanismelor economice, au ajuns sa fie un element decident. De exemplu, oricat de genial ar putea fi domnul Isarescu sau oricat de perspicace ar putea fi domnul Vladescu, ei raman doar niste contabili.
Niste contabili exceptionali, dar atat. Oameni care se pricep sa cheltuiasca banii de la buget, in nici un caz sa-i inmulteasca.
Fara stabilitate macroeconomica, fara programe de sprijinire a IMM-urilor, fara atragerea fondurilor europene si a altor investitii directe, fara coerenta legislativa, bazandu-ne doar pe politici fiscale goale de orice continut, romanul de rand se va mira in continuare ca pepenii romanesti sunt mai scumpi decat cei turcesti, ca maslinele umplute cu gogosari sunt mai ieftine decat maslinele umplute cu….samburi si ca berea e mai ieftina decat laptele.
sursa: ziare.ro
Adauga comentariu