Conduc România alţii?

Văzând neputinţa din investiţii, desfigurarea frecventă a democraţiei şi declinul educaţiei, mulţi concetăţeni se întreabă: ce progrese face de fapt România? Afară, desigur, de schimbări intervenite oriunde în lume, precum înmulţirea automobilelor, telefoane în mâna celor mai mulţi, televiziune câtă vrei, materiale plastice peste tot etc.

Este evident că ţara noastră s-a dezvoltat altfel din decembrie 1989 încoace. Fiecare cetăţean a fost liber să aleagă, să se deplaseze în lume, să-şi asume iniţiative, iar acest fapt este incontestabil. Se pot invoca, printre progrese certe, pluralismul, sporirea oportunităţilor de viaţă, accesul la bunurile modernităţii şi altele.

Numai că progresele sunt de fapt ale epocii. Ele se întâlnesc pretutindeni în Europa Centrală şi de Răsărit, care, la începutul anilor nouăzeci, a făcut cotitura istorică de la socialismul oriental la societatea deschisă. Jürgen Habermas (Die nachholende Revolution, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 1991) era oarecum nemulţumit de faptul că ceea ce se petrecea în acei ani nu era o inovaţie istorică propriu-zisă, ci recuperarea tradiţiilor interbelice, după ce războiul a schimbat cursul în această parte a Europei. Dar şi recuperarea era un pas înainte, în raport cu stagnarea anterioară. În România, cum ştim, această recuperare a fost întârziată, ţara făcând, în 1989 şi în anii ce au urmat, mereu la urmă reformele necesare. În plus, inovaţia istorică a fost mai modestă decât în celelalte ţări, dacă nu cumva socotim inovaţii considerarea răfuielilor drept politică, confuzia organizată a valorilor, specializarea în diversiuni. Progresele, câte au fost, ţin mai mult de epocă decât de proiecte proprii.

România luptă însă cu o situaţie aparte. Ea are acum cea mai mare emigraţie din istoria ei şi dintre ţările regiunii. Nu se ştie nici astăzi câţi cetăţeni are ţara, dar la, să zicem, douăzeci de milioane, sub cinci milioane de lucrători este mult prea puţin. Capitalul propriu are pondere redusă – România fiind ţara care, în cursul privatizării, s-a dezindustrializat. Ea vinde materii prime, mai nou pământ (recent, în Delta Dunării, cineva îmi arăta cum se rade pământul mănos de la suprafaţă, pentru a fi exportat!), şi exportă forţă de muncă. Cele mai mari suprafeţe agricole zac nelucrate. Pe cale de a redeveni agrară, România importă copios alimente de bază. O treime din populaţia ei luptă cu sărăcia, care loveşte un procent mai ridicat de oameni decât în alte ţări europene. Corupţia este fără precedent şi stă dosită în locuri care nici nu au fost încă luate sub binoclu: administraţie, educaţie, ştiinţă, servicii publice, reprezentare externă. Autoflatarea este proporţională cu precaritatea performanţelor. Dacă citeşti unii istorici, reveniţi la relatări liricoide, ai impresia că România este mai curând în centru. Când muţi privirea în jur vezi realitatea tristă: patentele se importă, normalizarea instituţională nu interesează, nepregătiţii au devenit şefi, excursiile drept politică externă. Peste toate, în cea mai lungă perioadă de pace din Europa, cu posibilităţi mai mari ca oricând de a lua decizii, România înregistrează numeroşi indicatori de fapt dramatici.

Cei mai mulţi români trăiesc situaţia pe care am creionat-o, nu doar ca o constatare amară, ci pe viu, cu lipsurile, frustrările şi durerile aferente. Și presa, şi literatura, şi arta, şi istoria recentă preiau prea puţin în formule dramele şi tragediile condiţiei umane din aceşti ani.

Pe bună dreptate, unii se întreabă de unde vin toate acestea. Răspunsul tot mai frecvent în ultimii ani este că “nu ne lasă să ne dezvoltăm! Tot ce încercăm, vin alţii şi ne opresc! Avem bogăţii, dar nu mai sunt sub control. Avem păduri, dar le taie alţii. Am avut industrie, dar a trecut în alte mâini. Am putea avea agricultură, dar este sub obroc. S-a adus un guvern de aşa-zişi «tehnocraţi» care nu numai că nu ştiu să facă ceva, dar nu au legătură cu ce trebuie făcut. În fapt, am ajuns să ne conducă alţii!“. Acest răspuns îl auzi şi în Bucovina, şi în Dobrogea, şi în Oltenia, şi în Transilvania, şi în Muntenia.

Desigur, oamenii invocă fapte pentru evaluarea de mai sus. Când, în 2012, Barroso şi alţii au forţat punerea în paranteză a unui referendum prin care peste şapte milioane de cetăţeni au votat demiterea preşedintelui, a fost un gest de conducere de către alţii. România a semnat pactul fiscal al Comisiei Europene, care, aparent, ţine de logica finanţelor, dar nimeni nu l-a aprobat într-o dezbatere normală, într-o ţară care nu se poate nici ea dezvolta prin „austeritate“. Cei familiarizaţi cu ceea ce se întâmplă în bănci observă că nu numai milionarii români, care au adunat averi pe aceste meleaguri, scot cât pot de repede din ţară veniturile, dar orice bancă le duce aproape zilnic în afară. În viaţa politică apar peste noapte inşi cu capul plin de banalităţi, pe care le impun cu emfază drept soluţii, şi partide ce par pompate de undeva. La corupţia care înfloreşte în condiţiile luptei, niciodată gândită până la capăt, contra corupţiei, se adaugă acum intrarea pe uşa din dos a politicii a tehnocraţilor de mucava, care tot corupţie este, dacă nu ceva mai rău. Unii şefi ai aparatului justiţiar sunt numiţi după interese obscure, dar vor să treacă examene înainte de toate la poarta unor ambasade. Se îngroaşă iarăşi obiceiul lovirii rivalilor prin aranjarea de articole la publicaţii din afara ţării, ca şi cum acele articole ar fi vocea acestora. Și multe altele.

Sunt acestea dovezi că ţara este condusă din afară? Eu cred că răspunsul afirmativ, ale cărui probe se cuvin luate în seamă, se cere adus în parametrii realităţii. Nu ai cum să-l respingi de plano, dar poate fi circumstanţiat. Cel puţin pe exemplele care se dau, nimeni nu a prezentat dovada vreunei obligaţii stabilite în afară pentru România. Iar dacă cineva ar formula asemenea obligaţii, nu există imperative de a le accepta.

Poate părea surprinzător, dar nu s-a prezentat vreun document oficial al cuiva în care să se spună că nu se recunoaşte referendumul de demitere din 2012. Invalidarea scrutinului a fost o operaţie făcută de mâini şi minţi de pe aceste meleaguri. Nu există vreun document de obligare la semnare de documente de politică fiscală a Uniunii Europene. Nici vreunul privind scoaterea veniturilor în afara ţării. Nici de obligare la vânzarea de pământ sau lichidarea de unităţi. Nici preluarea de “tehnocraţi” în partide care au abandonat libertăţile cetăţeneşti şi nu mai sunt capabile de soluţii nu a impus-o cineva. Nici susţinerea unor impostori indigeni pentru a apărea în mari publicaţii, spre a-i ataca pe alţii, nu e opera cuiva din afară. Nici acceptarea de către negociatori a clauzelor oneroase nu se poate pune în seama vreunui străin. Toate acestea – şi multe altele ce se pot invoca – sunt semnate, trebuie spus lucid, de cetăţeni români şi, ne place sau nu să recunoaştem, sunt opere autohtone.

Că cetăţeni români, ajunşi să reprezinte ţara, au preferat îndoirea genunchilor mai curând decât opinia proprie, că, după un obicei mai nou, nici nu mai au o asemenea opinie, ci preiau opinia ce are trecere momentană, este altă treabă. Nu ai cum să învinuieşti străinii când propriii reprezentanţi sunt cei care acceptă orice, vânzând la nevoie totul.

Știm prea bine că, în reprezentarea ţării, chestiunea nu este să ai opinie acasă, în discuţii particulare, confidenţial (cum se face abundent!), ci să o ai oficial, public, atunci când se iau decizii, se fac recomandări, se sugerează ceva, asumându-ţi, dacă este necesar, inconfortul opunerii. După toate indiciile, România s-a umplut în funcţiile de decizie, de sus până jos, de persoane care nu au capacitatea de a elabora opinii solide şi nu sunt în stare să o reprezinte ca entitate cu interese demne de respect, dar creează – prin supuşenia lor şi justificările pe care le lansează apoi pe multiple canale – aparenţa că străinii impun decizii. Spus frust, unii cetăţeni români sunt, prin acţiuni nesăbuite, înăuntru şi în afară, mai păguboşi pentru România decât cei de altă cetăţenie, care doar profită, cum este de aşteptat, de ocaziile ce se oferă într-o lume dominată de interese.

Desigur, străinii sunt precum românii şi invers, adică diferiţi, de toate felurile. Nu sunt toţi îngeri sau demoni. Este însă aproape o regulă în viaţă aceea că oricine, străin sau nestrăin, îşi promovează şi, dacă are prilejul, îşi impune opinia şi decizia lui dacă tu nu ai păreri, nu le aperi şi nu le ştii apăra.

Trei mi se par a fi cauzele reprezentării păguboase a României, înăuntru şi în afară. Una ţine de educaţie, alta ţine de selecţie, a treia ţine de nesiguranţa din instituţii.

Educaţia a căzut prizonieră impresiei că nu mai are importanţă propria comunitate, propriul stat, că statul naţional este depăşit. Importanţă ar avea viziunea unei societăţi universale axată pe libertatea de iniţiativă. Se poate observa că pe măsură ce la decizii vin aşa-zişi noi decidenţi, din mereu invocata “nouă clasă politică”, preocuparea pentru propria comunitate scade. Nu fiindcă a sporit orizontul şi sensibilitatea culturală, ci pentru că oportunismul este mai contagios, iar diversiunile la care apelează, mai insidioase. La noi, educaţia nu mai cultivă decât retoric formarea capacităţii de a gândi pe cont propriu, mulţumindu-se cu repetarea de clişee uzate ale propagandei momentului. Educaţia, incluzând aici şi educaţia ce rezultă din dezbaterea publică, generează tot mai numeroşi decidenţi fără cap şi funcţionari fără inimă – de fapt, “oamenii fără calităţi” ai noii ere, cum ar spune un celebru romancier.

Selecţia eronată a decidenţilor ţine, evident, de un întreg sistem. Este oare vreun domeniu sau vreo instituţie a ţării în care impostura să nu se lăfăie? Mai nou amatorismul este luat ca ceva normal. Dacă s-ar face o analiză, precum în Franţa, a nivelului la absolvire al celor care vor să-i conducă pe ceilalţi, am costata cu uimire ce s-a petrecut cu numeroase vârfuri şi cine a ajuns să decidă soarta oamenilor.

Fiindcă este pe agenda zilei, putem spune că preluarea de fragmente din alţii, fără citare, este furt, indiscutabil. Dar este oare mai în regulă scrisul de doctorate, de cărţi, de orice de către alţii? Nu este tot furt pricopsirea, materială şi de altă natură, a celor care s-au îmbogăţit dincolo de veniturile funcţiei publice? Nu este tot corupţie desemnarea în funcţii a nulităţilor confortabile, prin acea decizie unipersonală care erodează democraţia? În fapt, cum se observă, scena actuală este plină de plagiate, dar şi de cleptocraţie, mai mult sau mai puţin ascunsă. La ce bun să te străduieşti în propria pregătire? se pot întreba elevul şi studentul care asistă la spectacol. La ce să mai rămâi aici? continuă cel aflat în plină putere.

Fireşte, traseele de viaţă nu sunt predeterminate nici de liceu şi nici de facultate. În orice biografie pot fi mutaţii. Dar vasta şi sistematica răsturnare a valorilor dintr-o societate nu a fost şi nu este fără costuri. Poate cele mai mari costuri! Câtă vreme evaluările după impresii, nepotismul, preferinţa pentru cei mai slab pregătiţi şi manipulabili sunt cele ce se văd în societatea de astăzi, decidenţii nu au cum să fie alţii decât cei care sunt, cu efectele de rigoare.

Meritocraţia fiind dispreţuită la noi, în practica instituţională, mulţi exponenţi publici, ei înşişi produsul acestei situaţii, nu găsesc siguranţă în afara curtării stăpânilor pe care îi găsesc pe traseu, dincoace sau dincolo de frontiere. Aceşti slujbaşi ai statului fac orice nu pentru a rezolva problemele oamenilor, nu pentru a asigura o dezvoltare în plus, ci pentru a intra în graţiile stăpânilor. Multe consacrări ale unor veleitari sunt datorate schimburilor adesea subterane de servicii. Faptul se petrece frecvent, încât nu este de mirare că respectivii exponenţi publici nu doar că nu propun nimic, dar nu sunt deranjaţi de aparenţa că totul este impus din afară şi chiar o încurajează să circule.

Din afara unei ţări, mai ales într-o epocă a interacţiunilor amănunţite ca cea de acum, vin tot timpul foarte multe. Astăzi, cu mijloacele băncilor, ale mediatizării şi ale serviciilor secrete, se reuşeşte impunerea a aproape orice. Nu se reuşeşte, totuşi, impunerea a ceva ce nu accepţi nicidecum să ţi se impună. Aceasta sub condiţia elaborării de către tine însuţi, persoană şi comunitate, a soluţiei mai bune şi a apărării convingătoare a ceea ce ai gândit în mod responsabil.

sursa: www.andreimarga.eu // cotidianul.ro