Colonie?! Da, şi iată de ce!

Când aud de aprecieri că România a ajuns din păcate o colonie, politicieni sau executivi din indiferent ce parte a spectrului parlamentar şi chiar analişti economici sau politici de toată reputaţia se fac toţi că plouă şi abia aşteaptă să-şi poată elibera auzul de asemenea blasfemii şi să se întoarcă la liturghiile lor despre mântuirea României în Uniunea Europeană şi în pieţele “libere” de comunism şi etatism. Vai, cum ar putea România, membră a UE, să fie o colonie?! Uite aşa, şi încă o colonie de la periferie, chiar a centrului vest-european al UE!

Chiar dacă urechi fine de politicieni şi analişti refuză şi să audă aşa ceva, atributul de colonie nu reprezintă cumva vreo defăimare. Statutul de colonie l-au avut sute de teritorii, timp de sute de ani, şi doar într-un anumit context politic postbelic au ajuns la statutul de ţară. Ca să nu fim suspectaţi de interpretări comunistoide, consemnăm ceea ce Enciclopedia Britanică spune despre statutul de colonie din perspectiva politicii care îl generează, anume colonialismul: “Control exercitat de o putere asupra unei zone sau asupra unui popor ce depinde de ea. Printre scopurile vizate de colonialism se numără exploatarea economică a resurselor naturale ale coloniei, crearea de pieţe de desfacere noi pentru colonizator şi extinderea teritoriilor dincolo de graniţele naţionale”.

Păi, să vedem, printr-o simplă suprapunere a cazului românesc peste această grilă, dacă este vreo defăimare sau chiar numai o nevinovată greşeală atribuirea către România a calificativului de colonie. Iată, înainte de toate, ceea ce din România nu este sub control naţional: întreaga exploatare a resurselor de petrol şi exploatarea a jumătate din resursele de gaze; rafinarea ţiţeiuluil; distribuţia de carburanţi; distribuţia de gaze; peste 80% din distribuţia de electricitate (restul este acontat să fie transferat către străini potrivit acordului cu FMI); industria feroasă; industria neferoasă; industria constructoare auto; industria materialelor de construcţie (în proporţie de 80%); telefonia fixă; telefonia mobilă; 10-15% din terenurile agricole; comerţul internaţional cu cereale; întregul retail modern şi 60% din retail pe ansamblu; practic integral sistemul bancar (90% la capital), sistemul de asigurări. Aceasta este o listă.

Ce ne spune practic această listă? Că decizia în întreaga axă majoră a economiei nu mai aparţine românilor, ci străinilor, că în mâna celor din urmă se află punctele nodale şi instrumentele strategice ale economiei, că aceştia dispun de sectoarele monopolist-performante, respectiv acelea care produc profit şi (sau cu atât mai mult) în criză, că la discreţia capitalului străin se află intrările şi ieşirile din lanţul productiv şi că acesta culege caimacul activităţii economice desfăşurate în România. De altfel, un teritoriu – chiar dacă încă numit ţară – care a pierdut controlul propriu cel puţin în trei zone de forţă în care are loc rulajul banului (exploatarea resurselor, distribuţiile de energie şi băncile) nu mai există decât ca o colonie. Acesta este cazul României!