E înspăimântătoare realitatea acestor zile, când vedem că asasinarea unui om poate polariza atât de profund societatea.
Mai sumbre decât crima în sine se arată reacțiile din tabăra opozanților ideologici.
Când o ființă umană legitimează uciderea altei ființe, e semnul unei dezumanizări cumplite. Ai putea crede că cel care îl îndreptățește pe ucigaș ar fi el însuși în stare să-și omoare adversarii dintr-o discuție. Sau, cel puțin, că simte acest imbold.
Problema se desfășoară însă la scară largă: vărsare de sânge atunci când nu mai ai puterea de a aduce argumente.
Nimeni nu merită să moară ucis. Cu atât mai dureros este atunci când victima este un om bun.
Charlie Kirk a fost un om bun.
L-am urmărit, de-a lungul anilor, mai puțin în ultimul.
Faptul că un tânăr cu valori conservatoare, într-o epocă de degringoladă stângistă, a reușit să articuleze un discurs public ferm și să devină, înainte de 30 de ani, o personalitate cu notorietate internațională, rămâne un merit al societății americane. În Europa, nu ar fi avut această șansă.
Tragedia arată, însă, nebunia cinică a unei lumi bolnave, unde maladia nu mai are granițe.
În luptele de idei — mai ales în configurația socio-politică actuală, dar valabil oricând — e imposibil să nu te iei la trântă cu oamenii care întruchipează sistemul pe care tu îl vrei destructurat.
Se ajunge, inevitabil, la ofense, la atacuri grosolane, la calomnii. Cei care au structuri la îndemână, le folosesc fără remușcări.
„Vreme este a răni și vreme este a tămădui”, am putea spune.
Dar când se ajunge la crimă, cu cât ai argumentul mai limpede, cu atât mai amar devine gustul său.
Adauga comentariu