China a cerut pentru imensele ei detineri in dolari o garantie intr-o moneda internationala, si nu nationala. Concret, ar fi vorba, in conceptia Chinei, de extinderea rolului Drepturilor Speciale de Tragere (DST), moneda de cont folosita de FMI pentru contabilitatea organizatiei, incepand din 1969, in contextul marilor oscilatii de la sfarsitul anilor ’60 intre cursurile principalelor valute cu acceptare internationala, oscilatii care au dus la instituirea cursurilor fluctuante, prin recunoasterea abandonarii cursurilor de schimb fixe intre monede.
DST este de fapt un cos de valute principale cu o reprezentare in functie de importanta lor comerciala si financiara internationala si de ponderea in economia mondiala a tarilor emitente.
In prezent, valoarea DST este un cos format din reprezentarea a 4 monede: dolarul american, yenul japonez, euro si lira sterlina. Evident, ca produs al unor monede cu evolutii opozite, valoarea DST este una relativ stabila.
Propunerea Chinei vizeaza cresterea rolului DST pe baza extinderii cosului de monede, nespecificandu-se care ar putea fi acestea, desi nu este exclus ca sa se vizeze insasi moneda chineza. De asemenea, China are in vedere introducerea unui sistem de conectare intre DST si alte monede pentru ca „moneda internationala“ sa poata fi folosita in tranzactiile financiare si comerciale mondiale.
Totodata, in conceptia Chinei statele ar urma sa incredinteze o parte din rezervele lor de DST Fondului Monetar International pentru a le administra in numele lor, iar treptat titlurile de DST ar inlocui monedele de schimb folosite actualmente pe plan international.
Si Rusia – care de mai mult timp evoca nevoia de schimbare a ordinii economice internationale considerata invechita si unipolara, explicand ca nu poate dainui un sistem in care unii, in schimbul unor resurse reale, se aleg cu bani pe care altii doar ii tiparesc – a cerut crearea unei monede noi pentru rezervele valutare, pe baza interventiei institutiilor financiare internationale.
China si Rusia sunt cele care pun astfel in discutie statutul dolarului. Si aceasta cu raportare, dincolo de aspectele politice si strategice, la o problema economica cat se poate de concreta.
De decenii, de la instituirea actualului statut al dolarului, respectiv de cand acesta a fost investit cu functia de moneda de plata (si deci de tezaurizare) cu acceptare internationala, Statele Unite isi pot finanta expansiunea economica si militara externa cu bani provenind din tiparnita proprie.
De atunci, Statele Unite isi permit sa traiasca sistematic in mod disproportionat peste plapuma proprie, pentru ca reprezinta singura tara din lume care isi poate finanta deficitele in moneda proprie, si nu intr-o moneda straina.
Deci, tiparind mai multi bani proprii si fara sa stranga cureaua pentru a face rost de moneda altcuiva! De-atunci, lucrurile se petrec in felul urmator: tari din cele mai diverse parti ale lumii isi folosesc resursele naturale, umane ori tehnologice de care dispun, plaseaza produse fabricate pe baza acestor resurse in Statele Unite, primind in schimb dolari pe care ii pot utiliza in alte tranzactii internationale, iar ceea ce eventual le ramane poate fi tezaurizat in virtutea statutului de moneda de rezerva al dolarului.
Spre a-i valorifica, pot folosi dolarii din rezerve, plasandu-i in bonuri guvernamentale americane, contra dobanda. In acest fel dolarii se intorc pe cale financiara in Statele Unite, dupa ce plecasera de aici pe cale comerciala. Si, ca urmare, finanteaza marile deficite americane, comercial si bugetar, pe care Statele Unite si le permit tocmai pe baza folosirii tiparnitei de bani. Si ciclul se reia: unii muncesc, americanii consuma si cei ce muncesc finanteaza consumul disproportionat din SUA!
Dupa mai multe decenii, s-au depasit niste limite. In afara SUA, in mainile unor nerezidenti americani, s-au strans mai multi dolari decat in SUA in mainile unor rezidenti americani. Exista deja un razboi intre „dolarul extern“ si „dolarul intern“. Numai China are la dispozitie in rezerve echivalentul a peste 2.000 miliarde dolari.
Mai mult, dolarii externi care se intorc in Statele Unite spre a se valorifica pe piata americana au ajuns la cuantumuri fabuloase. Peste 3.100 miliarde dolari reprezinta plasamentele straine in bonuri guvernamentale americane. Numai China are vreo 740 miliarde dolari din acestea. Iar Japonia vreo 630 miliarde dolari. Aceste plasamente finanteaza de fapt imensele deficite bugetare americane.
China a devenit cel mai mare creditor al Americii. Premierul chinez s-a plans deschis ca „am imprumutat foarte multi bani Statelor Unite si suntem ingrijorati de siguranta activelor noastre“. Este exact contextul in care China cere garantii intr-o moneda internationala pentru aceste credite oferite Americii si in general pentru detinerile ei in dolari.
Deocamdata, in mod evident, China si toti detinatorii de dolari externi nu sunt interesati sa prabuseasca dolarul, desi o pot face. Nu sunt interesati pentru ca ar ramane ei insisi cu active care n-ar mai avea (aceeasi) semnificatie.
Dar este de la sine inteles ca un adevarat colaps se poate produce chiar si numai daca posesorii externi de dolari se vor retine sa-i mai plaseze in bonuri guvernamentale americane. S-ar duce atunci de rapa finantarea de catre straini a imenselor deficite, bugetar si de cont curent, ale Americii.
Demersul chinez constituie un mare semnal de alarma. China a denuntat deschis nivelul redus al economisirii si, dimpotriva, cel artificial ridicat al consumului in America, subliniind ca actuala criza isi are originile in emisiunile necontrolate de dolari.
Semnalul de alarma vizeaza direct abordarea americana de a combate criza prin emisiuni noi si fabuloase de dolari, ceea ce inseamna de fapt incercarea de a pune si mai alert la lucru morisca prin care America sa poata consuma resursele altora platind cu noi bani tipariti sau, altfel spus, de a iesi din criza pe seama altora fortand folosirea privilegiilor dolarului.
Ilie Serbanescu
sursa: bloombiz.ro
Adauga comentariu