Demult, în îndepartata-mi tinerete, am citit cu real interes textele unor mari autoritati în domeniul antipsihiatriei, de la David Cooper pâna la Richard P. Bentall, acesta din urma, unul dintre cei mai buni cunoscatori ai fenomenului.
Despre unii am scris la timpul potrivit, de pilda despre Michel Foucault sau despre R.D. Laing, autorul mult discutatei, la vremea aceea, The Divided Self, dar tuturor le-am urmarit, atât cât îmi era posibil într-o tara închisa, asa cum era pe atunci România, experientele din diverse spitale devenite apoi celebre, nu prin victoria teoriei, ci prin esecul ei. Aveam impresia, în orice caz ca, într-un fel, mai ales în ultimii ani ai „epocii de aur“, tara noastra semana cu un azil de nebuni în care, cum spunea teoria, „medicii“ si „bolnavii“ traiau în acelasi urias salon si suportau aceleasi privatiuni.
Pe atunci, aveam o rubrica în revista „Tribuna“ si, obsedat de lecturile din adeptii antipsihiatriei, scrisesem un articol întitulat „Spiritul Socolei“. Spusesem Socola pentru ca era si mai este, desigur, numele unei cunoscute clinici de psihiatrie din Iasi. As fi putut spune: Spiritul Gataiei sau al Balaceancai, ori al Spitalului 9, dar Socola mi se parea ca suna altfel, ca oricine întelege trimiterea la bolnavii psihic obisnuiti, dar si la „Acesti nebuni care ne guverneaza“, o carte binecunoscuta a lui Accoce si Rentchwich, caci studiul lui Pascal de Sutter cu acelasi titlu având ca subiect observatiile unor profileri celebri avea sa fie scris mult mai târziu.
Articolul meu a fost, fireste, respins de cenzura, dar ideea am reluat-o în alte texte caci, dupa asa-zisa „desfiintare a cenzurii“, fiecare cenzor taia fraze la întâmplare, iar cu unii, mai în vârsta, pe care eventual îi putea salva pensionarea, înca se mai putea negocia. Sigur, nu mi-am amintit cu totul întâmplator de acel articol: nebunia, agresivitatea si ura au facut atâtea ravagii încât, nu peste mult, daca nu se va opri degradarea, în asemenea spitale vor trebui internati sau izolati putinii oameni normali care nu si-au luat înca lumea în cap si, desigur, putinii psihiatri alungati acolo de sentimentul zadarniciei sau de teroarea instalata de pacienti.
De fapt, în aceste ultime luni, atât „puscariabilii“, în viziunea prezidentiala, cât mai ales „internabilii“ – pentru a face trimiteri la dialogurile celebre din saptamânile ce au precedat referendumul –, au aratat fata cea mai urâta a multor politicieni pe care i-au dat malurile Dâmbovitei. Sigur, la noi nimic nu e nou, toate se repeta între rau si insuportabil, dar nu stiu de ce, mai mult ca oricând, m-am gândit, în aceste zile, la acel sfârsit de decembrie de acum 23 de ani, la ceea ce visam ca va fi sa vie. Sau, cu alte cuvinte, la ceea ce ne-a dat dreptul atâtea sacrificii câte s-au facut pentru a scapa de o dictatura primitiva. Si, în fine, la ceea ce a produs libertatea dupa atâtia ani: o dictatura si mai primitiva, a prostiei si a urii absolute.
Ura si prostie sustinute cu patima bine remunerata de catre cei ce se pretind a fi intelectuali. Intelectuali dintr-o specie produsa cu generozitate de Bizant într-o epoca în care „literele nu mai hranesc pe nimeni“ si al carei exemplar ilustrativ ar fi Teodor Prodromul, asa cum îl descrie Charles Diehl: pe cât lauda în scris, las, umil colindator pe la marile case, pe atât înjura imediat ce se departa de obiectul admirasiei sale… La noi, intelectualii au pastrat obiceiurile, atâta doar ca, de când s-au dedat preacurviei spirituale, lucrative, au coborât mult sub nivelul adoratului lor, al Chibritului care a aprins, la propriu, flacara democratiei, la a carei lumina îti poti schimba parerile în orice moment, poti vinde orice, bunuri, teritoriu si istorie. Fiintele despre care am vorbit, nu au produs nimic, nicio idee, ci numai sucuri gastrice si, rareori, endorfine.
M-am întrebat adesea cum a fost posibil si cine poarta vina acestei degradari periculoase. Câteva certitudini ar trebui sa ne sperie; ca nimeni nu se mai îndoieste ca Raposatul, Odiosul, cum i se mai spunea, ar câstiga din primul tur orice competitie electorala; ca Traian Basescu nu mai este dorit de mai bine de jumatate din electorat, ca cele peste 7 milioane si jumatate de oameni care s-au pronuntat în defavoarea lui la referendum ne obliga sa credem ca este nevoie de o adevarata exorcizare; ca e vremea sa se termine anii de pedeapsa pentru ca ne-am omorât cu foarte, foarte multa usurinta conducatorii fie prin împuscare, fie în închisori si lagare; si, în sfârsit, e timpul sa întelegem ca, dintr-un popor care, în 1918, a reusit sa se opuna celor trei imperii care ne-au stapânit, facând din România o tara respectata, am devenit o multime informa careia tosi nechematii îi dau indicatii si ordine, negociind orice în numele unicului zeu al politicianului român: comisionul.
Traim ca pe scena, jucând aceeasi piesa idioata, de dragul unei vorbe bune, a unui zâmbet din partea celor ce se poarta cu noi ca si cum am fi o natiune de mâna a treia. Ce zice Frau Merkel? Dar Barroso? Dar Marele Licurici, al carui reprezentant se închipuie când Constitutie, când contabil, când sef de cadre, când ghid în pustie. Dar foarte trist, sau cel mai trist e faptul ca Viktor Orban si Laszlo Tökes se amesteca în politica noastra interna si ca li se permite. Ba mai mult, Tökes, cel mai sinistru dusman al românilor, ne reprezinta în Parlamentul european, si asta, prin vointa celor care ne-au condus pâna nu demult. Vreau sa spun ca e momentul sa ne recâstigam demnitatea, care, se stie, începe prin întelegerea rostului scolii si al culturii. Numai asa, într-o Europa oricât de unita, va fi nevoie si de zîmbetul nostru aprobator. Dar nu e bine sa-l uitam nici pe cel de sluga jalnica, din prezent.
Altfel spus, nu trebuie sa ignoram adevarul ca am fost… robi în Egipt. Si ca, exact ca pe vremea Raposatului, datorita unor oameni mari cu cultura mica, toate cuvintele vitale au fost golite de continut. Democratia, de exemplu, în loc sa fie întarita prin legi si prin reguli pe care sa le înteleaga oricine si mai ales cei ce vorbesc despre ea, a ajuns sa fie înlocuita cu o banala flacara purtata prin tara precum oscioarele unor sfinti sau ca butoaiele cu apa sfintita. De altfel, nici „a vota“ nu poate fi sinonim, asa cum este în viziunea dâmboviteana, cu „a da o lovitura de stat“. În ceea ce ma priveste, oricât m-as stradui, nu-mi amintesc sa fi contribuit vreodata la înfaptuirea unei asemenea ispravi. Daca ea s-ar fi petrecut într-una din clinicile despre care vorbeam la început, nu s-ar fi mirat nimeni. Din nefericire, însa, spatiul în care s-a strigat pe toate frecventele despre pericolul unei asemenea lovituri, se numeste România si, o vreme, lumea a luat în serios cuvintele. Caci tot ce e rau, penibil, mizerabil este luat imediat în serios.
Dar, în seria descoperirilor din ultimul timp, nu pot trece cu vederea faptul ca pâna la aceasta vârsta nu am înteles nici cui îi apartine aceasta tara. „Suntem multi, spune Mihai Razvan Ungureanu, nu suntem prosti si nici lasi. Trebuie sa ne luam tara înapoi!“ Întrebarea ar fi: de la cine? Caci, dupa cum stau lucrurile, tara ar trebui ceruta de la Barroso, de la Marele Licurici, dar mai ales de la Viktor Orban si ai lui. Oricum, mi se pare trist ca, la atâtia ani dupa experimentele esuate ale lui Cooper, Laing etc., sa ne simtim de parca am fi internati într-un spital psihiatric. Gândul ca experimentul ar mai putea sa dureze si ca România normala va trebui cautata acolo unde sunt românii – în afara frontierelor ei – ma înspaimânta. Dupa cum ma înspaimânta si faptul ca traind printre puscariabili si internabili, normalitatea ramâne o aspiratie greu de împlinit.
AUGUSTIN BUZURA
sursa: revistacultura.ro
Adauga comentariu