În ultimul număr al revistei „Magazin Istoric” (nr. 45) sunt publicate două articole scrise de dr. Brînduşa Costache, şefa serviciului Arhivă din BNR şi de prof. univ. dr. Victor Axenciuc în urma dezbaterii din luna martie 2012 sub egida Consiliului de Administraţie al BNR, secţia de ştiinţe economice, juridice şi sociologice a Academiei Române şi grupului de cercetare din cadrul BNR, care au dezbătut problema stadiului relaţiilor economice româno-germane de la sfârşitul celui de Al Doilea Război Mondial.
Doresc să mulţumesc celor doi cercetători pentru efortul lor de a găsi explicaţii aproape de realitate (sau mai degrabă pe măsura acceptanţei organizatorului acestui eveniment, BNR), mai ales că tematica reuniunii este de fapt un răspuns la întrebările directe și punctuale pe care le-am formulat către BNR în scrisoarea publică din 22 februarie 2012 și la care nu am primit nici până acum un răspuns.
Este remarcabil faptul că ambii autori confirmă existenţa creanţei asupra Germaniei la Casa de Compensaţie de aproximativ 1 miliard de RM la sfârşitul anului 1944, fapt ce constituie un mare progres faţă de discreția remarcabilă a acestei instituţii în ultimii doi ani. Autorii încearcă să explice că ar fi existat credite din partea Germaniei care ar fi compensat în mare parte soldul activ al României de la Casa de Compensaţie, până la o sumă considerată de autorităţile din 1947 ca fiind o „creanţă nesigură asupra străinătăţii”. Sub egida acestei concluzii „politic corecte”, de fapt aparținând BNR, stă şi titlul celei de a doua comunicări, intitulată „Solduri echivalente”.
Surprinde faptul că ambii autori citează de nenumărate ori articolul 28 al Tratatului de Pace de la Paris (TPP), însă fără să precizeze care este punctul esenţial al acestui articol din tratat, de parcă comunicările ar fi fost scrise după exigenţa mandatarului şi nu după regulile logicii. În treisprezece pagini autorii nu explică dacă prin acest articol România a renunţat sau nu la un drept dobândit înainte de 1 septembrie 1939. Dat fiind faptul că derularea plăţilor dintre Germania şi România a fost în baza Acordului de Plăţi din 1936 (AP), acest acord nu cade sub incidenţa TPP, care prevede explicit că România nu renunţă la pretenţii rezultând din contracte şi alte obligaţii anterioare datei de 1 septembrie 1939, precum şi din drepturi dobândite înainte de aceeaşi dată. În următoarea propoziție citim că “această renunţare va fi considerată ca înglobând creanţele…”. Pronumele demonstrativ la începutul propoziției “această” se referă la propoziția precedentă în care se explică condițiile renunțării.
Efectele juridice ale AP din 1936 sunt fără îndoială drepturi şi pretenţii dobândite dinainte de 1 septembrie 1939 și ca urmare excluse de la renunțarea la pretenții împotriva Germaniei, care se referă doar la angajamente din timpul războiului.
Menționarea repetată a articolului 28 al TPP de către cei doi autori nu poate schimba sensul tratatului şi nici nu aduce lumină în problema creanţelor. Formularea aliniatului 4 din articolul 28 cu precizarea renunțării României la pretenții împotriva Germaniei și a fixării datei de 8 mai 1945 (ziua de armistițiu a Reichului) pentru scadența pretențiilor face ca lucrurile să fie cât se poate de clare.
Una dintre cele două comunicări menționează un document nerelevant și pe care îl intitulează greșit, respectiv confundă AP cu Tratatul pentru Promovarea Raporturilor Economice între Germania şi România și îl numește „Tratat de strângere a raporturilor economice …”. Este doar un detaliu care evidențiază maniera expeditivă, superficială, de tratare a acestei probleme la o dezbatere științifică aflată sub egida BNR, în prestigioasa incintă a Academiei Române. Tratatul cu nume răstălmăcit la care se referă autorul textului „Solduri echivalente”, cuprinde doar cinci articole și este un document cadru care, în articolul IV, precizează că pentru executarea tratatului, ”plăţile de efectuat de către Germania în România şi invers se fac conform actualelor dispoziţii generale ale Acordului de Plăţi din 1936.”
Uimeşte faptul că autorii comunicărilor prezentate în cadrul dezbaterii din luna martie 2012 sub egida Consiliului de Administraţie al BNR, secţia de ştiinţe economice, juridice şi sociologice a Academiei Române şi grupului de cercetare din cadrul BNR, care au dezbătut problema stadiului relaţiilor economice româno-germane de la sfârşitul celui de al Doilea Război Mondial (dr. Brînduşa Costache, şefa serviciului Arhivă din BNR, şi prof. univ. dr. Victor Axenciuc), nu analizează nici măcar datele stipulate în tratat, precum ar fi în mod corect, data pendenţei obligaţiilor germane faţă de România la 8 mai 1945, ci, dimpotrivă, dau curs unor supoziţii asupra a ce s-ar fi putut întâmpla cu creanţele până în 1947, când au dispărut din evidenţa BNR.
Este la liberul arbitraj politic al BNR să afirme că Germania ar fi acordat României în perioada războiului credite care ar fi redus din disponibilul României de la Berlin. Dar o astfel de interpretare bizară este fără precedent, deoarece nici măcar Guvernul Federal de la Berlin nu a fabulat astfel de afirmaţii în răspunsul la interpelarea din Bundestag din 2010. În timp ce Guvernul Federal German nu a contestat suma finală în cliringul româno-german, citând în răspunsul dat, din propriile arhive, un sold net de aproximativ 1 miliard RM, specialiştii mobilizaţi de BNR se străduiesc să argumenteze că datoria s-ar fi stins, citând câteva rânduri din Kiriţescu!!!
Pe înţelesul cititorului: Banca Reglementelor Internaţionale (BRI) evidenţiază în raportul de lucru al anului 1943 la pagina 163 că Germania încerca prin tot felul de tehnici financiare să reducă creşterea debitului României de la Berlin. O modalitate de a reduce datoria către România în anul 1943 explicată în raportul BRI a fost de a obliga România să efectueze plăţi din disponibilul de la Berlin pentru comenzi cu ani de zile în avans şi proiecte de la Germania (proiecte CFR după război), sau să vândă României aur din banii blocaţi la Berlin. A prelua un aur pe care nici o altă ţară nu-l accepta, fiind probabil aur din lagărele de concentrare naziste, era în România prezentat ca un succes al guvernului antonescian. O altă tehnică a Germaniei până în 1943 de reducere a creşterii debitului României de la Casa de Compensaţie de pe urma dezechilibrului în clearing a constat în livrări de armament din Germania către România plătit prin „credite” ale guvernului german acordate industriei germane. Aceste credite sunt mai mult decât discutabile, deoarece BRI le pune mereu între ghilimele. Cert este însă faptul că soldul României de la Casa de Compensaţie de la Berlin este atât în evidenţa germană, cât şi în cea internaţională unul net, adică după scăderea acelor garanţii de export ale Germaniei numite „credite”.
Precum se poate observa în bilanţul BNR din 30 iunie 1944, datoria obişnuită asupra Germaniei crescuse la 545 milioane RM; neobişnuită a fost creşterea datoriei pe contul intermediar de la 5 milioane RM în decembrie 1943 la peste 330 milioane de RM. Întreaga datorie crescuse aşadar în şase luni de la 500 de milioane la aproape 900 de milioane RM.
Postura de ”avocat al Germaniei” a BNR este de-a dreptul stupefiantă, deoarece problema creanţelor este una de natură politică. Argumentarea forţată a celor doi autori nu poate fi confirmată nici de Tratatul Datoriilor Externe ale Germaniei din 1953 (TDE), care, în articolul 5, lămureşte în mod concret şi fără tăgadă statutul debitelor la Casa de Compensaţie după Armistiţiul de la 8 mai 1945, ca şi o categorie de obligaţii materiale aparte ale Germaniei, pe lângă:
a) reluarea plăţii datoriilor din Primul Război Mondial;
b) despăgubirile de război din cel de al Doilea Război Mondial;
c) compensarea biletelor de trezorerie germane (banii de ocupaţie pentru finanţarea şi aprovizionarea trupelor germane).
Doar graţie originalităţii celor doi autori români se pare că, vezi Doamne (!), au apărut în mod surprinzător compensări! Soldul publicat de BRI este datorat în urma deducerii acestor artificii financiare – numite credite – şi reprezintă vârful descoperit al relaţiei de clearing româno-german.
De-a dreptul tendenţioasă este afirmaţia unuia dintre autori, că ”datorită alianţei cu Germania hitleristă creanţele României ar avea o altă soartă decât creanţele altor state, de pildă ale Elveţiei”!!! Este regretabil că notorietatea acestor oameni de ştiinţă se rezumă la principiul deducţiei logice, chiar acolo unde se găsesc tratate internaţionale. Analiza TDE din 1953 i-ar fi scutit de astfel de speculaţii şi le-ar fi facilitat formularea unor opinii valide.
Zelul neînfrânat al autorilor de a exonera Germania de la plata datoriilor face ca domniile lor să nu ţină cont de faptul că TPP, în ciuda formulării sale favorabile pentru soarta creanţei României, nu a respectat regulile Păcii Westfalice de la 1648, obligând România, care se afla sub control interaliat, fără drepturi depline în exercitarea suveranităţii sale de stat, să semneze tratatul. Mai mult, în anul 1947, Germania nici măcar nu-şi redobândise statalitatea (constituirea RFG a avut loc la 23 mai 1949.)
În privinţa creanţelor, coroborarea articolului 26 cu articolul 28 al TPP este la fel de discutabilă precum a fost efortul de până în prezent de a duce subiectul în derizoriu. Notorietatea profesională şi regulile logicii cunosc limite care nu ar trebui încălcate cu atâta uşurinţă, precum este interpretarea acestui articol 26, drept o obligaţie de plată a garanţiilor germane mai sus menţionate către URSS după război. Cititorul îşi poate forma singur o părere după lectura sumară a acestui articol (26): “România recunoaşte că Uniunea Sovietică are dreptul la toate averile germane din România care au fost transferate Uniunii Sovietice de către Consiliul de Control pentru Germania şi se obligă să ia toate măsurile necesare spre a înlesni asemenea transferuri”.Edificatoare în această privinţă este lecţia de contabilitate a BNR, care include garanţii de export germane la categoria “averi germane din România”.
Mult mai grav însă este faptul că autorii nu realizează că acest articol a pus baza înfiinţării companiilor mixte româno-sovietice, cunoscute sub numele de SOVROM, care, prin transferarea activelor comerciale germane din România în contul URSS, a făcut ca România să plătească prin livrările de minereuri, produse agricole, ţiţei, alte produse petroliere etc., către URSS, dar şi prin uzufructul muncii unei generaţii întregi de români, pentru despăgubirile germane de război, care s-au derulat până în anul 1956.
Autor: Radu Golban
sursa: cotidianul.ro
Adauga comentariu