Tocmai am terminat de scris o nouă lucrare cu un titlu greoi (genul acela care sper să le placă referenților din economie), Credit Constraints, Occupational Choice, and the Process of Development: Long Run Evidence from Cash Transfers in Uganda (Forțarea creditării, alternativa ocupațională și procesul de dezvoltare: dovezi pe termen lung ale transferului de bani lichizi în Uganda). Am colaborat cu Nathan Fiala și Sebastian Martinez.
Abordăm în această lucrare una dintre marile probleme în dezvoltare: cum să creezi locuri de muncă și cum să accelerezi trecerea de la agricultură la industrie în țările în curs de dezvoltare? Căutăm raspunsuri nu la nivel macro, ci folosind informații la nivel micro și un studiu de caz, acela al Ugandei.
Populațiile țărilor ca Uganda sunt în majoritate tinere și sărace. Nu există persoană care să nu se ocupe cu ceva. Dacă nu ai venit, ai probleme, astfel încât te descurci prin intermediul unor slujbe ciudate sau activități care nu aduc un profit prea mare. Adevăratele probleme sunt subocuparea (prea puține ore) și productivitatea scăzută (venituri mici, muncă neproductivă).
Așadar, cum poți crea locuri de muncă “bune” și muncă productivă? O altă formă de a pune această întrebare este “ce anume le pune piedici tinerilor?” sau “ce anume îi constrânge?”.
Fiecare program guvernamental sau non-guvernamental are un răspuns la această întrebare, chiar și atunci când nu o știu. Începând de la numeroasele programe de instruire – deprinderi financiare, abilități comerciale, abilități legate de viață – răspunsul prestabilit pare să fie “abilități”. Dacă ești de părere că aceste programe se merită urmate, probabil că este așa pentru că gândești că (1) tinerilor le lipsesc aceste abilități, (2) nu le pot dobândi într-un alt mod și (3) oferindu-le aceste abilități va produce profituri mai mari.
Economia dezvoltării oferă un răspuns ușor mai diferit. Dovezile sunt destul de pesimiste în ceea ce privește programele de instruire în domeniul locurilor de muncă și deprinderile financiare în țările sărace, dar sunt mai optimiste în privința frecventării din nou a școlilor primare și gimnaziale în țările sărace – veniturile sunt mai mari cu 10-15% cu fiecare an în plus de școlarizare. Cu toate acestea, având în vedere că școlarizarea necesită timp și bani, acest lucru nu este întotdeauna profitabil.
Din ce în ce mai mult, economiștii cred că adevăratul obstacol este capitalul. Studiile arată că săracii, în medie, se pot bucura de oportunități de a-și crea venituri mai mari dacă beneficiază de ceva bani gheață și echipament. Există studiile referitoare la fermieri și oameni de afaceri care au obținut profit de la 40 la 80 la sută pe an în baza unor subvenții în bani lichizi.
Acest lucru vine în sprijinul teoriei economice care spune că infuziile de capital ar trebui să amplifice șansele de ocupare a unui loc de muncă și de a câștiga mai bine. Oamenii nu pot accede la acel capital prin intermediul împrumuturilor deoarece piețele de creditare sunt atât de disfuncționale și atât de scumpe. Această situație poate fi o capcană a dezvoltării, sau cel puțin o piedică în calea dezvoltării.
Cu toate astea, studiile pe care le avem exagerează ceea ce deja știm. Cele mai multe provin din Asia, majoritatea iau în calcul doar fermierii și oamenii de afaceri existenți, astfel încât nu știm prea multe despre acordarea de bani lichizi celor foarte săraci și fără locuri de muncă, sau despre cum să-i ajutăm pe oameni să treacă de la agricultură la industria rurală – schimbarea structurală atât de importantă pentru a asigura dezvoltarea economiei moderne.
Aici intervine studiul nostru, care abordează un program de transfer de bani lichizi uriaș, relativ fără obligații în Uganda, program pe care guvernul l-a creat pentru a stimula acest gen de dezvoltare a locurilor de muncă și schimbare structurală.
Guvernul din Uganda a făcut ceea ce mai multe guverne africane fac acum sub numele de “Social Action Funds” (Fonduri pentru Acțiune Socială) și “Community Driven Development” (Dezvoltare Comunitară): ei au trimis 10.000 de dolari unui grup de aproximativ 20 de persoane tinere care au aplicat la acest program, adică aproximativ 400 de dolari de persoană, echivalentul veniturilor lor anuale.
Pentru multe persoane, această strategie de dezvoltare pare o nebunie. Nu avem încredere în cei săraci (darămite într-un grup de tineri de 25 de ani de la țară) că vor cheltui în mod responsabil o asemenea sumă de bani. Vrem să-i imobilizăm, sau să luăm deciziile în locul lor, sau cel puțin să-i facem să sape șanțuri fără niciun folos timp de trei luni în schimbul banilor lichizi.
Am vrut să aflăm, așa că am colaborat cu guvernul și cu Banca Mondială pentru a acorda aceste fonduri aleatoriu și am urmărit aproape 2500 de persoane timp de doi sau patru ani după aceea.
Iată care e “surpriza”: cei mai mulți au inițiat activități comerciale în domeniul prelucrării metalului sau al croitoriei, au mărit orele de muncă (aproximativ 17%). Aceste ore sunt folosite pentru activități cu profit mai mare, astfel încât veniturile au crescut cu aproape 50 la sută, în special cele ale femeilor.
Oamenii care se descurcă cel mai bine sunt aceia care au avut capitalul sau creditul cel mai mic pentru început- acest lucru vine în sprijinul ideii că limitările creditării pun piedici celor tineri.
Mai mult, limitările creditării par să fie mai puțin limitative pentru bărbați, având în vedere că bărbații care fac parte dintr-un grup de control reușesc să recupereze de-a lungul timpului. În schimb, femeile care fac parte din grupurile de control nu reușesc să facă acest lucru, parțial pentru că au acces mai limitat la capital, dar beneficiind de fonduri, reușesc să ajungă chiar mai departe decât bărbații. Fără fonduri, ele stagnează, chiar mai mult decât bărbații.
Acesta nu este singurul rezultat. Acum două săptămâni, am dat publicității un raport despre un program diferit din Uganda, referitor doar la femeile sărace. Veniturile lor s-au dublat după ce au primit mici fonduri.
În cele din urmă, să privim mai departe de profiturile economice și să analizăm efectele sociale mai ample. De ce? Din cauza unei alte credințe de care oamenii se simt foarte atașați: oamenii săraci, fără slujbă, mai degrabă au tendința să se revolte, să se certe sau să se lupte.
Din acest motiv, guvernele și agențiile de acordare de ajutor își justifică programele lor de angajare prin reducerea instabilitatății sociale sau promovarea coeziunii. Într-adevăr, acesta era scopul declarat al programului din Uganda.
Chiar dacă vedem efecte economice uriașe, nu vedem aproape niciun impact asupra coeziunii, agresiunii și asupra acțiunii colective (fie ea pacifistă sau violentă). Dacă acest lucru este valabil la un nivel mai larg, probabil că nu putem justifica toate aceste cheltuieli publice pe motivul stabilității sociale. Cu toate astea, fie și numai efectele asupra sărăciei și schimbării structurale probabil că justifică investițiile publice.
Așadar, a venit timpul să nu mai oferim oamenilor deprinderi? Nu în totalitate. Parțial, motivul pentru care acești tineri din Uganda s-au descurcat atât de bine este faptul că ei au investit o parte din fondurile loe- poate o treime- în instruirea deprinderilor. Însă, majoritatea fondului l-au investit în unelte, inventar și contribuții. A fost alegerea lor.
Obișnuiam să cred că deprinderile și capitalul erau ca papucul drept și papucul stâng: unul nu era de folos fără celălalt. Acum mă gândesc la capital ca fiind papucii, iar la deprinderi ca fiind șireturile: dacă am capital, pot să merg cu un pas rapid, dar nu pot să fug decât dacă am deprinderile. Însă, mai întâi am nevoie de papuci. (Iar banii lichizi îmi pot oferi ambele).
Problema este că prea multe programe oferă doar șireturile. Șireturi vechi și șubrede care nici măcar nu se mai potrivesc cu papucii. Nu știu de ce facem asta. Poate pentru că noi, cei din domeniul academic, cei care lucrează în domeniul ONG-urilor și cei din elita guvernelor, noi înșine investim în deprinderi pentru că există niște lucruri care se numesc firme și birocrații care dețin capital și care ne plătesc să-l folosim.
Cei mai săraci nu au firme dispuse să-i angajeze. Poate că e nevoie să nu mai proiectăm propriile noastre subiectivisme referitoare la piața muncii asupra celor săraci și să le oferim banii.
Citiți aici (http://papers.ssrn.com/sol3/papers.cfm?abstract_id=2268552) lucrarea integrală, care conține câteva dintre argumentele celor susținute mai sus, alături de câteva referințe.
Autor: Chris Blattman
Sursa: chrisblattman.com
Traducerea: Alina Stredie
Multumim pentru traducere. Foarte interesant si de baza pentru diminuarea saraciei din Romania. La noi in tara pentru a creste nivelul de trai e suficient sa opresti furtul si sa faci cumva ca banii aceia sa ajunga, prin astfel de programe prezentate in text, la oamenii obisnuiti de buna credinta, care sa ii inmulteasca prin mici afaceri sau mestesuguri.
Trebuie insa bine gandit cat, cum si cui dai banii pentru a avea acelasi efect ca cel prezentat in articol. Din cauza educatiei / mentalitatii / culturii diferite e posibil ca rezultatele sa fie diferite in Romania fata de Uganda. Mult mai bune sau… mai rele… Dar este o chestie ce trebuie testata si la noi.
povestea asta parca a mai scris-o unul slavici acuma un secol jumate. el i-a zis popa tanda.
la el saracii nu au avut acces la bani ci la nuiele. ca resurse.
din pacate la noi au dat si bani (vezi salariile compensatorii arse in valea jiului pe televizoare) shi pamint (vezi milioane de impropietariti peste pirloage). n-a mers.