Războiul ruso-ucrainean a atins grav și Bucovina noastră care n-are nimic de a face cu ceea ce își impută unii de la alții cei doi beligeranți și acoliții lor. Ea este pământ străin și pentru ruși și pentru ucraineni, cu o istorie comună doar cu vechea Moldovă românească. Vândută de Otomani Austriei, cu asentimentul Rusiei, în 1774-1775, pe aur, pietre prețioase, oglinzi venețiene și alte bunuri de preț, prin crime săvârșite de cei trei competitori (decapitarea voievodului Moldovei Grigore Ghica – care a luptat împotriva acestor tranzacții), această parte de Miază-Noapte a Moldovei botezată de Maria Tereza – Bucovina -, a revenit cu greu la Patria -mamă în noiembrie 1918, împotriva politicii de forță și dictat a Austriei muribunde, a Rusiei bolșevice imperialiste dar și a unui pseudo-stat ucrainean cu pretenții nationalist-șovine imperiale, toate trei disputându-și acest teritoriu românesc.
După doar 22 de ani, Stalin a cerut-o drept „despăgubire” pentru așa zisa `exploatare” de către români a Basarabiei (jumătatea dintre Prut și Nistru a Moldovei istorice cedată de Otomani Rusiei țariste în 1812 și reunite cu Țara la 27 martie 1918). Armata Roșie a ocupat mai mult decât era prevăzut în înțelgerea Hitler-Stalin din 23 august 1939.
Românii din aceste două zone ale Moldovei revendicate de U.R.S.S., au fugit din fața cotropitorilor în condiții de coșmar, căutând refugiu în Țară. Familia Alexandrinei, ca atâtea altele din Bucovina și Basarabia, a încuiat casa și, așa cum se găseau, fără bani, fără bagaje, s-au grăbit spre gară să prindă un tren spre frontieră.
Alexandrina povestea că a urmat și ea exemplul părinților, a plecat spre frontieră cu cheia casei în buzunar, fără bagaje, fără nimic, dar cu băiatul ei. A trecut cu greu frontiera ucraineană. La Suceava, unde a ajuns, a tras la Mănăstirea Putna, ocrotitorea din totdeauna a românilor bucovineni. Cu mari eforturi a reușit să-i adune și pe ceilalți membri ai familiei ei la Suceava. A trecut prin multe, foarte multe încercări, pericole grave au amenințat-o în toată această vreme. Ducea, cu mult curaj , vechi și grele suferințe, netratate în condițiile războiului, agravate până la ultima limită. Totuși, preocuparea sa prioritară era editarea revistei cu istorie îndelungată, „Glasul Bucovinei”, a altor lucrări începute sau proiectate la Cernăuți dar a căror publicare depindea de bani ce nu-i putea procura. Nădejdea era la Mănăstirea Putna care înțelegea prioritatea publicării acestor lucrări despre Bucovina, mai ales în condițiile în care manualele școlare escamotează adevărul istoric, ascund părțile cele mai grave din istoria românilor aflați și azi sub stăpânire străină. Câți români știu, de exemplu, ce a fost la „Fântâna Albă” ?
Alexandrina Cernov, împreună cu soțul ei, Ilie Luceac, (cu lucrări valoroase în istoricul luptei de afirmare națională a bucovinenilor sub dominația austriacă), împreună cu colaboratorii lor, au investigat problema masacrului de la Fântâna Albă sâvârșit de Armata Roșie când mii de români care voiau să treacă granița în Țară, au fost uciși și aruncați în gropi comune. Mănăstirea Putna a publicat această carte-document, a ridicat un mare Portal la intrarea în curtea Mănăstirii în comemorarea veșnică a victimelor teroarei bolșevice.
Poate am uitat eu, dar nu-mi aduc aminte ca vreo instituție oarecare, vreun O.N.G., care se ocupă de atâtea treburi importante în țara asta, vreo „Casă” mai mult sau mai puțin princiară, vreo academie de știință sau altceva, să-și fi găsit timp să vorbeasă poporului român, cu glas tare, despre tragedia românilor din Bucovina ocupată, din Basarabia ocupată, din Ardealul ocupat! Cine știe, poate se va gândi cineva de pe la noi sau de prin alte părți (tot avem o mica Românie în afara Țării) să inițieze ,pe bază de documente ( nu să fabrice ) vreun „Memorial” al tragediei neamului românesc de-a lungul vremurilor! Chiar dacă l-ar transmite, pe unul dintre canalele TV , ce apar ca cupercile, chiar și la ore foarte târzii din noapte!
Nu știu câte vagoane s-ar fi umplut cu miile de cărți cărate cu spatele de Alexandrina pentru școlile și puținii studenți ai Universitătății din Cernăuți! Dacă întrebai : „De ce ai avea nevoie să aduc la Cernăuți?”, răspunsul era, invariabil : „Cărți, de literatură, istorie, geografie , adu tot ce poți!”. Realitatea este că nu prea puteai să aduci, pentru că controlul vamal era atent mai ales la cărți! Când am avut câțiva ani pașaport diplomatic, am dus cât am putut de multe cărți. Dar, totul era ca o picătură într-un ocean! Totuși, Alexandrina înjghebase o frumoasă bibliotecă la sediul „Glasului Bucovinei”. Știu că, datorită evenimentelor actuale, biblioteca a fost pusă la adăpost, Până când?
Puțini știu cum trăiau și trăiesc (acum, poate, și mai rău) românii noștri în Bucovina ocupată. Mai ales cei implicați trup și suflet în lupta pentru drepturi și libertăți elementare. Am participat la diferite manifestări științifice ce au avut loc la Cernăuți organizate de Alexandrina Cernov și colaboratorii ei din „Asociația Mihai Eminescu”, „Glasul Bucovinei” și altele; am ținut o serie de lecții de istorie la Universitate, în cadrul micuței secții de limbă și literatură română; am vizitat sate românești din jurul Cernăuților; am fost de două ori la Cimitirul-muzeu (pentru noi) din Cernăuți unde odihnesc cei mai de seamă oameni care și-au înscris numele în Carta de Aur a Unirii Bucovinei cu Țara . Cu ce să încep ?
Am adus din Țară lumânări, candele, flori, multe pachete cu de-mâncare și m-am dus la Cimitir. Impresionant. Monumente funerare a căror venerație ar trebui să fie trecută în calendar: Dimitrie Onciul, familia Sbiera, Sextil Pușcariu dar, poate, cel mai impresionant – pentru mine, cel puțin – monumentul ridicat cândva în memoria lui Ciprian Porumbescu și a tinerilor luptători pentru libertate din Bucovina: acoperit de buruieni, loc de depozitat gunoaie. Abia l-am dibuit. În capela micuță a cimitirului am întâlnit un preot român, mic de statură, îmbrăcat nici civil, nici preoțește. Am aflat că slujește acolo, la capelă, dar nu mai are acest drept. Ne-a blagoslovit, dar altceva n-a vorbit. Nici nu era nevoie. Am văzut. Lespezile funerare cu înscrisuri românești vechi și foarte vechi, erau martelate și gravate nou, cu nume ucrainene. Nu câteva ci foarte multe. Mi se pare că asta se chiamă „profanare de morminte”, sau în Ucraina s-o fi numind altfel?
Am făcut ce mi-am propus : am aprins lumânări la mormintele cu nume românești, am pus flori am împărțit celor ce se aflau prin preajmă pachetele cu de-mâncare și am plecat. Se pare că vizita mea acolo a supărat, pentru că după un timp, în țară fiind, mi s-a atras atenția să nu mai repet acele vizite și să mă duc mai rar pe acolo. Ceea ce n-am făcut, cu toate riscurile.
Am vorbit mult despre asta cu Alexandrina și cu Ilie – care m-au găzduit în timpul acela .Mi-au spus că oamenii nu se duc la cimitir „de frică”, nu îngrijesc mormintele „de frică”: în adevăr, sentimentul avut ori de câte ori m-am dus la Cernăuți, a fost acela că mă aflu într-un oraș sub ocupație străină. Nu eram departe de adevăr. Se vorbea nu numai pe stradă, dar și în casă, în șoaptă sau cu sotto voce. Se schimbau parole chiar pentru chestiuni curente, anodine; dacă foloseau un taxi, se dădea o adresă de destinație inexactă, dar apropiată de cea exactă. Am auzit noaptea zgomote neobișnuite pe scara blocului, nimeni n-a ieșit însă din casă, am aflat a doua zi că X a fost „ridicat”!
Când am ajuns prima oară la Alexandrina acasă, Ilie lipsea. Mi-a spus că a plecat până la „mămuța” (într-un sat apropiat). Am înțeles a doua zi despre ce era vorba. A adus de la mămuța o găină, niște ouă și altele. Frigiderul lor era scos din priză din lipsă de oarece alimente. Ilie primise drept „leafă” în luna aceea, cărămizi, după cum mai devreme primise tot materiale de construcții. Peste un timp, pentru că n-a mai vrut să primească leafa în acest fel i s-a înscenat un proces și sentința l-a privat de libertate un timp. În vremea asta, Alexandrina n-a abdicat de la îndatoririle ei. S-a zbătut pentru amplasarea statuii lui Eminescu într-un loc convenabil din centrul orașului, a editat cărți, calendare românești. „Glasul Bucovinei”, cu sau fără sprijinul I.C.R.-ului, și-a onorat istoria și cititorii.
Un episod pe care n-aș vrea să-l trec cu vederea este tulburarea pe care a stârnit-o în Bucovina ocupată faimosul „tratat de bază” Constantinescu-Severin, cu Ucraina. Se știe câte valuri a făcut și în țară problema aceasta. Când mai apăreau – pe atunci – ziare în România, mulți dintre istorici, politologi, chiar oameni politici au demonstrat greșeala enormă a unui astfel de act[1]. Totul a fost zadarnic. Mirajul acceptării României în N.A.T.O. orbise – voit sau nu – Cotrocenii dar luase și forme grotești[2]. S-a semnat cu surle și tobe acest tratat trădător al intereselor vitale ale României . După un timp, văzând cei vânduți – a câta oară ? – străinilor, că nimic din promisiunile înscrise în numitul tratat cu privire la învățământul în limba română, la „revoluționarele” transformări privind Universitatea din Cernăuți și altele asemenea nu numai că nu s-au realizat dar că n-au nici o șansă, au întocmit un lung și foarte argumentat Memoriu adresat președintelui E. Constantinescu, pe care l-au adus in corpore la București dar… stupoare, președintele nu era disponibil… L-au înmânat doamnei consilier pe probleme de politică externă (de meserie arheolog) Zoe Petre, plecând cu promisiunea că „fără îndoială domnul Președinte îl va studia”!
Din cale afară de prins cu treburile țării și ale partidelor care osteneau pentru ca „tot românul să prospere”, dl Președinte ori n-a primit Memoriul, ori l-a pus la păstrare la arhiva personală. Rezultatul a fost același: bucovinenii și-au pierdut răbdarea și au pornit la drum. La Cotroceni sunt primiți de dl Președinte în persoană care ascultă cu mare atenție jelania delegaților veniți de departe și cu mari speranțe la „frații ” din Țara-mamă. După ce s-a lămurit cum stăteau lucrurile, dl Președinte – îmi povestea cu mult umor negru Alexandrina – „s-a răsucit cu spatele la noi și cu fața în dosul fotoliului prezidențial, căutând, parcă, ceva…”. După ce s-a lămurit, E.M. a grăit cu o față foarte nedumerită : „Am crezut că am un sac cu bani la spate, dar nu e! Atunci de unde să iau bani pentru ce vreți Dvs?”. Cam asta a fost tot. Cam tot așa se întâmplase și cu delegația memorandiștilor ardeleni la drăguțul de împărat Franz-Iosif! Proces bucovinenilor nu li s-a intentat dar nici bine nu le-a fost!
Multe întâmplări care au arătat „marea” bunăvoință a instituțiilor din România „abilitate” să sprijine nemijlocit cultura românească în Bucovina (mai exact în străinătate) mi-a povestit de-a lungul anilor Alexandrina; nu le-am notat nicăieri pe hârtie ,nu din neglijență sau pentru că le socoteam fără importanță, ci pentru că deveniseră cotidianul care nu mai era ceva neobișnuit.
Alexandrina, acum mă adresez ție. Știu că de undeva mă vezi și mă auzi. Te așteptam, cu mi-ai promis, aici, la Curtea de Argeș, în iulie, în grădină, la colțișorul unde îți plăcea să stai, și sporovăiam verzi și uscate până ne goneau țânțarii în casă. Îți goleai sacul pentru că nu te mai auzea nimeni decât păsările cerului. Erai plină de proiecte, gata să mai faci ceva în plus, gata să pleci la drum, la Suceava, la Mănăstirea Putna unde trebuia „numaidecât” să vorbești cu părintele stareț. Peste toate erai preocupată de soarta fiului tău în acest nenorocit război, te temeai să nu-l ia poliția militară de pe stradă. Te-am întrebat ce poți să faci dacă se va întâmpla asta? Ai început să plângi, spuneai că n-ai nici o putere.
Alexandrina , ai avut o forță de uriaș, i-ai adunat pe toți pe lângă tine. Dar erai la capătul puterilor.
Cred că justiția divină ți-a oferit șansa unei binemeritate odihne acum, după ce i-ai adus la mal pe toți cei dragi ai tăi. Bucovina ta și a noastră va supraviețui și, dacă speranța nu moare niciodată, o vom revedea iarăși acolo unde îi este dat să fie.
Am scris toate cele de mai sus în dimineața înmormântării tale la Putna; lumina unei lumânări lângă iconița Maicii Domnului la mine pe birou mi-a călăuzit gândurile. Odihnește-te în pace !
Nota redacției – Alexandrina Cernov (n. 24 noiembrie 1943, Hotin, România – d. 5 iunie 2024, Mânăstirea Putna, Suceava, România. A fost un critic și istoric literar, profesor la Universitatea din Cernăuți, membru de onoare al Academiei Române (din 1992). A fost membru fondator al Societății pentru Cultură Românească „Mihai Eminescu” din Cernăuți, membru fondator și director executiv al Editurii „Alexandru cel Bun” și redactor-șef la revista trimestrială de istorie și cultură „Glasul Bucovinei”[2].
Adauga comentariu