Cât de absurde sunt cererile lui Vladimir Putin (I)

Președintele Federației Ruse, Vladimir Putin, a cerut omologului său american, Joe Biden, garanții că Ucraina nu va fi primită în NATO. Este, oare, aceasta o cerere imposibil de satisfăcut, formulată tocmai pentru ca neîndeplinirea ei să justifice tăierea nodului ucrainean manu militari? Ar fi, oare, o asemenea pretenție imposibil de acceptat de către SUA și aliații săi? Pe ce temei ar putea fi respinsă? Politic, juridic, moral, tehnic? Iar dacă cererea ar fi acceptată, în ce ar consta garanțiile?

DE LA DOCTRINA MONROE / ROOSEVELT …

Istoria se repetă. Ceea ce s-a întâmplat într-un loc poate să se repete în altul.

În anul 1823, Președintele SUA, James Monroe, a făcut în fața Congresului o declarație cu valoarea unei doctrine, care avea să poarte chiar numele său – „Doctrina Monroe” – și să fie considerată piatră de temelie a politicii externe americane. Pornind de la observația că „Lumea Veche” (Europa) și „Lumea Nouă” (America) aveau sisteme de organizare socială și politică diferite și considerând că, în consecință, ariile geografice în care fiecare își exercita influența („sferele de influență) să rămână distincte, amintita doctrină definea orice încercare a oricărei puteri europene de a controla oricare națiune din emisfera vestică (prin colonizare, recolonizare sau diferite forme de intervenție în politica internă a statelor din cele două Americi) ca pe un act ostil îndreptat împotriva SUA.

La data declarației Președintelui Monroe – care, deși avea în vedere în primul rând America Latină, dorea să prevină și extinderea influenței Rusiei în teritoriul Oregon, urmărită de diplomația țaristă – SUA nu avea încă anvergura unei puteri globale, capabile să exercite rolul de gardian al Americilor și să impună regulile ordinii mondiale. Situația s-a schimbat, însă, în secolul XX, când are loc elevarea treptată a SUA la statutul de superputere globală. Astfel, în 1904, în noul context, Președintele Theodore Roosevelt formulează „Corolarul Roosevelt la doctrina Monroe” prin care, sub pretextul exercitării dreptului (auto-atribuit) de a stopa intervenția europeană în America, legitimează propriile practici intervenționiste în ceea ce delimitase ca fiind aria de influență a SUA. Astfel, dacă Doctrina Monroe interzicea amestecul puterilor europene în emisfera vestică, Corolarul Roosevelt autoriza intervenția SUA în calitate de „polițist” al respectivei emisfere, atunci când ordinea de drept și securitatea regională erau afectate de politica internă sau externă dusă de statele de acolo. Dreptul SUA de a folosi forța militară în America de Sud era corolarul interzicerii amestecului puterilor europene. Cu alte cuvinte, SUA intervenea pentru a nu permite altora să intervină (sic!).

Cum au aplicat președinții Kennedy, Nixon și Reagan, printre alții, „Doctrina Monroe” cu dezvoltarea ei rooseveltiană nu avem aici spațiul necesar pentru a o descrie. Ceva mai încolo o voi face în contextul referirilor la criza rachetelor cubaneze. Cert este că ea a influențat politica externă americană până în zilele noastre.

… LA DOCTRINA ELȚIN / PUTIN

Ceea ce trebuie constatat acum este împrejurarea că idei inspirate de o logică asemănătoare au fost formulate de primul președinte al Federației Ruse, Boris Elțin, în anii 1990. Acesta a lansat conceptul „vecinătății apropiate”, prin care se înțeleg zonele geografice din vecinătatea Rusiei post-sovietice formate din foste republici sovietice, unde inițiativele privind cooperarea internațională instituționalizată au a fi supuse unui drept rusesc de prim refuz, exigențele geopoliticii ruse ar trebui să aibă prioritate față de cele ale puterilor terțe și prezența militară a terților este exclusă.

„Doctrina Elțin” („doctrina vecinătății apropiate”) era menită să confere un statut post-imperial la nivel global Rusiei post-sovietice. Cu peste douăzeci de ani în urmă am avertizat că în lume nu va fi liniște până când un asemenea statut nu va fi fost convenit. Refuzul Occidentului euro-atlantic de a o face a condus, în primă fază, la apariția așa ziselor „conflicte / crize înghețate” din Caucazul de Sud și Republica Moldova, acestora adăugându-li-se de aproape un deceniu criza ucraineană. Ele au degenerat în tensiunile dintre Rusia și SUA, Rusia și UE, Rusia și NATO, Rusia și G7, pe care le consemnăm astăzi.

Toate amintitele conflicte aparent locale nu sunt decât componente ale unei singure crize care este coerentă și are ca obiect definirea ordinii mondiale post-bipolare și post-unipolare (post-americane), în cadrul căreia Rusia, acum adeptă a multipolarismului, își revendică un rol de prim-rang inter pares.

Ca și America la data lansării „Doctrinei Monroe”, la nașterea „Doctrinei Elțin” Rusia nu avea puterea de a-și impune viziunea geo-strategică, ea fiind atunci în situația de a-și pansa rănile strategice produse de dispariția URSS – „cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului XX”, după cum o va aprecia Președintele Vladimir Putin, urmașul lui Boris Elțin. Mai mult decât atât, în anii următori, puterea sa va fi tot mai redusă pe măsură ce trupele NATO se vor apropia de granițele sale; sau, după expresia sarcastică a ministrului Serghei Lavrov, „granițele Rusiei s-au apropiat de bazele NATO” (sic!).

Ceea ce SUA și aliații săi nu au avut în vedere a fost „legea eficienței regresive a presiunii excesive”. Astfel, dacă pentru început, Rusia a reculat pe măsură ce avansul NATO spre frontierele sale lua avânt, de la un moment dat, excesul temerității euro-atlantice a făcut ca rezistența rusă să crească direct proporțional cu presiunea, eficiența acesteia din urmă scăzând odată cu creșterea intensității ei. Fenomenul a coincis cu venirea Președintelui Putin la conducerea Rusiei și reabilitarea puterii acesteia.

Inițial, sub Elțin, politica externă rusă a fost inspirată de abordarea cancelarului Gorceakov, de după înfrângerea din Războiul Crimeii, abordare potrivit căreia Rusia învinsă nu urmărea revanșa, ci asocierea cu foștii adversari. Astfel Rusia post-sovietică acceptase dezintegrarea URSS cu speranța integrării în „casa comună europeană” (a integrării europene și euro-atlantice). După ce porțile Occidentului i s-au închis, ea a trecut la contracararea planurilor expansioniste ale acestuia, la contestarea pax americana și la acțiunea de reformare a „relațiilor internaționale bazate pe reguli de drept” stabilite fără acordul său, cu nesocotirea dreptului internațional convenit pe timpul Războiului rece. A făcut-o singură și în cadrul unor alianțe create, în special, în spațiul euro-asiatic, dar și cu membri ai UE și NATO.

Așa s-a trecut de la „doctrina Elțin” la „doctrina Putin” sau „doctrina liniilor roșii”. Acestea sunt acele aliniamente de pe care, pentru a folosi o expresie aparținând lui Stalin, militarilor ruși le trebuie mai mult curaj ca să se retragă decât ca să avanseze. Ele delimitează zonele de interes vital pentru Rusia, pe care aceasta nu le poate abandona oricât de mari ar fi costurile apărării lor și care, în mare vizează Malorusia, Crimeea și întreg litoralul pontic al Ucrainei, Caucazul, Abhazia, Osetia de Sud, evident Belarus și, probabil, republicile central-asiatice.

Ca altădată James Monroe și Theodore Roosevelt, mutatis mutandis Vladimir Putin spune azi puterilor euro-atlantice, care au alte caracteristici sociale, politice și culturale decât puterile euro-asiatice, că orice prezență a lor în Ucraina sau în Transcaucazia sau chiar în Asia Centrală menită a influența, controla sau determina politica internă și / sau externă a statelor situate acolo, va fi considerată ca o agresiune împotriva Rusiei, justificând răspunsul în forță al acesteia. S-ar putea să nu ne convină. Putem regreta situația creată. Nu pot refuza, însă, pe criterii morale, geopolitica putiniană tocmai aceia care au legitimat-o anterior pe cea americană ghidată de aceeași logică.

De remarcat este faptul că fermitatea obligatorie a Rusiei, ajunsă cu spatele la zid, fermitate impusă de ceea ce ea percepe a fi interesul său vital privind securitatea națională, coincide cu mutarea ariei de interese vitale americane din Europa și Orientul Mijlociu, în Oceanul Indian și mai ales în Oceanul Pacific (cu precădere în Marea Chinei și în legătură cu emergența Chinei ca super-putere globală). Cu alte cuvinte, Rusia nu are cum recula, în timp ce SUA nu (mai) are de ce insista în contestarea geopoliticii ruse din Europa de est, sud est și de la Marea Neagră. Când ofensiva rusă este fermă și certă, iar defensiva americană ezitantă și eventuală, micii actori locali care mizează totul pe sprijinul SUA au în perspectivă o mare problemă. Aceea de a cădea între vagoane. A se vedea, în acest sens, cazul tragic al României.

CEEA CE I S-A ACCEPTAT LUI KENNEDY NU-I POATE FI REFUZAT LUI PUTIN

În 1962 izbucnea ceea ce a intrat în istorie sub denumirea de „criza rachetelor cubaneze”. Opinia unanimă a contemporanilor și a istoricilor este că acea criză a adus omenirea în pragul celui de al treilea război mondial.

Atunci, Președintele John Kennedy, într-un anume fel pe linia doctrinei Monroe, a considerat că amplasarea de rachete sovietice potențial purtătoare de focoase nucleare în Cuba, aflată în „vecinătatea apropiată”, reprezintă o amenințare la adresa securității naționale a SUA și că acest act constituia un casus belli îndreptățind la o reacție militară americană pe măsură. Războiul ce se anunța astfel era nu doar unul mondial, ci și nuclear. Pentru ca vorbele sale să nu fie luate în deșert, șeful administrației americane, comandant suprem, a trimis flota navală militară în Marea Caraibelor și flota aeriană să patruleze în spațiul aerian cubanez, precum și deasupra apelor internaționale ale Atlanticului, și a chemat rezerviștii sub arme.

Regăsim exact aceeași logică, aceeași retorică și același comportament în mesajul explicit sau implicit adresat astăzi de Rusia și Președintele Putin, către SUA și Președintelui Biden, în legătură cu militarizarea Ucrainei, respectiv cu amplasarea de armament american pe teritoriul ucrainean, în apropierea frontierei ucraineano-ruse. Dacă reacția Președintelui Kennedy din 1962 poate fi considerată ca legitimă și necesară, înseamnă că, pentru identitate de rațiune, și poziția Președintelui Putin în 2021 este necesară și legitimă. Este adevărat că nu ne convine, dar nu putem evita o atare concluzie. De la ea trebuie plecat pentru a ne apăra interesele.

„Criza rachetelor cubaneze” s-a rezolvat și pericolul războiului a fost îndepărtat prin retragerea rachetelor sovietice din Cuba. URSS a dat înapoi în fața fermității SUA, dovedite în apărarea securității sale. S-a confirmat, astfel, că rușii ascultă de glasul forței.

De ce nu ar fi și acum la fel, dar în sens invers? De ce fermitatea Rusiei în a spune Americii că nu admite trupe și armament american la granițele sale, nu ar juca acum în același fel în care a jucat fermitatea americană în 1962. Pentru URSS, armele duse în Cuba la mii de kilometri distanță de propriul teritoriu erau la fel de neesențiale, cum sunt astăzi pentru SUA armele și trupele americane trimise la mii de kilometri distanță de teritoriul său național. Desigur, pentru o putere cu vocație globală nu strică să fie acolo, dar dacă prețul devine prea mare (respectiv dacă prețul este un război mondial) se poate renunța la asemenea aventuri.

SUA nu putea renunța, în 1962, să ceară URSS încetarea militarizării Cubei, aflată la câteva sute de kilometri depărtare de Florida. Pentru URSS retragerea acestora nu a fost un capăt de țară. Tot astfel, Rusia nu poate renunța, în 2021, să ceară SUA încetarea militarizării Ucrainei, aflată la câteva sute de kilometri de Smolensk. Pentru SUA retragerea acestora nu este un capăt de țară. Ce bine spunea Ion Creangă în ale sale „Amintiri din copilărie”: „de la Târgul Neamț la Iași este tot atât cât de la Iași la Târgul Neamț.” (sic!)

Retragerea sovietică din Cuba, în 1962, nu numai că a făcut lumea să răsufle ușurată întrucât a scăpat de război, ci și să creadă că SUA a învins.

Ulterior s-a aflat că victoria americană nu a fost chiar atât de clară și netă. La schimb, Washingtonul a fost obligat să retragă rachetele sale din Turcia, amplasate în proximitatea frontierelor sovietice. Așa este regula jocului: do ut des (îmi dai, îți dau). În plus, președintele Kennedy s-a angajat, verbal (și vom vedea imediat ce importanță are această mențiune), că SUA va renunța la orice agresiune militară împotriva Cubei. Promisiune, în linii mari, respectată, chiar dacă fusese numai verbală.

Iată singurul sens pe care l-ar avea flexarea mușchilor americani și zăngănirea armelor americane la frontiera ucraineano-rusă, în flancul estic al NATO și la Marea Neagră. SUA avansează în acea direcție, conștientă că astfel intră în coliziune cu un interes vital al Rusiei, în considerarea căruia aceasta nu poate da înapoi, numai pentru a avea de unde se retrage după ce, așezată pe o mai puternică poziție de negocieri, va fi convenit cu partea rusă arhitectura de securitate în Europa orientală și sud-orientală. Lucru cu atât mai important cu cât pe Turcia neo-otomană nu se mai poate conta în această regiune.

Spre deosebire de mințile înfierbântate ale unor tenori din echipa de zgomote a analiștilor români aspiranți la mila americană, acest punct de vedere este susținut chiar de experți americani de prestigiu, dintre care unii sunt membri ai școlii de gândire neoconservatoare.

Altminteri, Rusia are dreptul să se simtă amenințată de acumularea de armament american în Ucraina, tot așa cum SUA s-a simțit amenințată de rachetele sovietice stocate în Cuba și de aceea legitimată, la limită, să declanșeze războiul. „Sancțiunile” cu care amenință SUA și UE în acest caz sunt tot acte de război.

George Kennan, faimosul autor ale faimoasei „telegrame lungi” prin care decripta strategia și psihologia sovietică, avertiza asupra „pericolului stocării de arme de-a lungul graniței Rusiei”. El se referea, probabil, la armele sovietice, dar pericolul este la fel de mare indiferent de ce parte a frontierei ruse se adună forțe armate, căci asta prezintă riscul izbucnirii războiului din… neglijență. Iată de ce asemenea concentrări, dacă s-a ajuns la ele, trebuie să fie provizorii și tranzitorii, pasagere și efemere. Ele au a fi doar o expresie a maximei „si vis pacem para bellum” („dacă vrei pacea, pregătește-te de război”) și o monedă de schimb pentru soluții mai sigure, mai viabile și mai durabile.

Partea proastă este pentru micii partenerii locali ai marilor puteri concurente, care cred, pentru a prelua o frumoasă metaforă folosită de o dragă prietenă într-un context diferit, asemenea gladiatorilor din vechea Romă, că sunt trimiși să lupte în arenă ca să își salveze viața, în timp ce, în realitate merg acolo spre a distra publicul și a-i oferi circ, până când se coace pâinea sau în lipsa acesteia. Jocul unor asemenea parteneri ar trebui să îngrijoreze România, determinând-o să se întrebe ce mai înseamnă astăzi parteneriatul cu SUA și dacă nu cumva ar trebui revizuit.

PRECEDENTUL PROMISIUNILOR ÎNCĂLCATE SAU MALTA DUPĂ YALTA

După convorbirea Președinților Biden și Putin din decembrie 2021, experții celor două părți au fost trimiși să caute o formulă rezonabilă pentru „schimbul de prizonieri” (de fapt Ucraina este în același timp și prizonier american și prizonier rus, schimbul constând în „neutralizarea” ei) și pe războinicul Președinte Zelenski să se înțeleagă cu secesioniștii din Donbas, după ce va fi înțeles că America nu va intra în război pentru a apăra granițele ucrainene stabilite de Stalin și Hrușciov ca produs ale geopoliticii sovietice, ea neavând nici o asemenea obligație față de o țară care nu este (și nici nu va fi) membru NATO.

Una dintre problemele sensibile legate de aceste negocieri ține de raportul de încredere dintre părți. Or, sub acest aspect există câteva probleme.

(Va urma)

Autor: Adrian Severin

Sursa: cotidianul.ro