În România există foarte multe şanse create tocmai de criza şi de haosul în care ne aflăm.
În spaţiul mioritic, în anul 2009, investiţiile străine au scăzut la jumătate faţă de cele din 2008. În 2010 s-au mai redus cu 30%. Cu alte cuvinte, au rămas o treime din cele de acum doi ani. Resursa cea mai importantă de dezvoltare în lumea de astăzi este creativitatea, inteligenţa, capacitatea de adaptare şi eficienţa în a folosi conjuncturile. Lor li se datorează atractivitatea pentru capital a unui loc sau altul pe planetă. Explozia capitalistă prin care 1 şi cu 1 fac întotdeauna mai mult decât 2 se produce la întâlnirea dintre creier şi bani. De ce are nevoie un investitor?
1 Infrastructura pentru transporturi (autostrăzi, căi ferate, aeroporturi, porturi) şi telecomunicaţii.
2 Fiscalitate redusă şi stabilă bazată evident pe un sistem politic echilibrat.
3 Relaţii prietenoase, dar cât mai reduse (fără consum de timp, cu număr mic de aprobări necesare, cu reglementări simple, fără controale inutile) cu autorităţile publice. Într-un cuvânt, are nevoie de dispariţia mentalităţii feudale a statului.
4 Oameni liberi, educaţi, deschişi către comunicare, capabili să se adapteze culturilor de corporaţie ale lumii globalizate de astăzi.
Acestea sunt criteriile pentru un om care trăieşte într-un avion, se află luni în Vietnam, marţi la Beijing, miercuri la Moscova, joi la Londra, vineri la Rio şi îşi petrece weekendul cu familia în Florida sau în cine ştie ce management meeting la New York cu colegii lui. De astfel de oameni depinde economia mondială. Ei sunt câteva sute. Alte câteva mii, manageri de fonduri de investiţii, executivi ai băncilor sau ai fondurilor suverane şi experţi financiari le urmăresc şi le urmează politicile şi strategiile.
Ne-am obişnuit să vorbim de americani care fac, chinezi care dreg, ruşi care îşi arată muşchii, europeni care se îneacă în propriile reguli, despre protecţionisme şi imperialisme. Credem că naţiunile sunt încă actorii. Suntem prizonierii inerţiilor de gândire din epoca industrială, când corporaţiile îşi extindeau arealele de operare odată cu limitele şi influenţa statelor. Astăzi, lumea este alta, mai complicată, mai imprevizibilă, mai periculoasă, mai rapidă, mai întâmplătoare, mai dependentă de decizia individuală, mai destructurată, mai liberă, mai provocatoare.
Noi am rămas la caru’ cu boi. Îl folosim ca pe o plută în mijlocul mării, îi montăm zbaturi, îi adăugăm vâsle şi pânze peticite pe catarge înnădite sub stindardul negru al piratului zbanghiu. În aşteptarea momentului în care o să ne mâncăm între noi, împingem în apă greutăţi inutile, profesori şi doctori să înoate singuri spre ţărm. Neînfricaţi, fără cârmă, ne ducem spre larg în căutarea limanului unde vor trăi mai bine nepoţii. Trageţi la rame copii, diseară îi mâncăm pe moguli! Fiţi cuminţi şi vă arăt la televizor mascaţii cum potolesc bătăi ţigăneşti.
Cum să ne ia în serios decidenţii de azi şi de mâine. Nu îndeplinim cele patru condiţii, pierdem competiţia cu toţi aceia care mai aproape sau mai departe de noi încearcă astăzi să crească. Alungăm creierele, alungăm banii.
(…)Da, eu cred că în România există foarte multe şanse create tocmai de criza şi de haosul în care ne aflăm. Criza poate fi o oportunitate pentru oameni inteligenţi, decişi şi care ştiu să construiască. Sigur că nu sunt un idealist.
Oamenii sunt liberi să trăiască acolo unde le e mai bine. Am însă naivitatea de a crede că din cenuşa prostiei se poate naşte o altă viaţă. Dacă America a crescut în goana spre Vestul liber şi sălbatic al unor colonişti departe de regulile sociale şi războaiele Europei, de ce să nu credem că astăzi s-ar putea petrece o revoluţie paşnică şi inteligentă. Pentru asta e nevoie de oameni tineri care să se întoarcă acasă de pe unde au învăţat. De aceea le pun condiţia de a veni înapoi măcar pentru o perioadă acelor merituoşi pe care îi ajut pentru că se ajută singuri. Deşi îi îndemn să nu se apropie încă de politică, sunt convins că doar oameni asemenea lor ar putea să îi dea deoparte pe politicienii care s-au născut dintre cei care nu aveau loc în propria meserie. Totodată, nu pot decât să accept şi părerea: “Cum să venim acasă? Ce, ne dai tu de mâncare şi ne întreţii familiile? Lasă-ne, că stăm foarte bine în Marea Britanie şi facem un job pe care l-am dorit întotdeauna şi pentru care am muncit pe băncile facultăţii timp de şase ani!”
sursa: adevarul.ro
Adauga comentariu