În mintea noastră se ascunde o cheie uriaşă către binecuvantare sau una către dezastru, în mintea noastră-i libertatea şi tot în ea şi prin ea pare că ne punem lanţuri grele, în vreme ce continuăn să credem că altcineva ni le-a agăţat de maini şi de picioare. Atunci cand suntem slabi în propria minte şi credem că răul e posibil, că el ne poate învinge, or ne simţim descurajaţi, obosiţi şi neliniştiţi, lumea din jurul nostru poate să ne coboare într-un soi de abis negru în care pierdem şi bruma de putere ce ne ţinea la suprafaţă. ”Dacă te duci, avand oboseala prezentă în minte sau în corp, într-o mulţime de oameni istoviţi, nervoşi, tulburaţi, forţa ta nu e preluată de ei, fiindcă ai prea puţină forţă de transmis. Dar tu absorbi şi, pentru o vreme, faci ca gandurile lor zorite, istovite, să fie parte din tine însuţi.
Figurativ vorbind, atunci preiei o greutate. Preluand calitatea gandurilor lor, vei face multe lucruri cum le fac ei şi vei vedea tot ca ei. Vei fi descurajat deşi înainte erai plin de speranţă. Planurile tale de afaceri, care, cand eşti tu însuţi, par să reuşească, vor părea acum imposibile şi iluzorii. Probabil că vei fi indecis şi, în nesocotinţa indeciziei, vei cumpăra ceea ce nu îţi este necesar cu adevărat, vei face un pas greşit în afacere, un pas pe care nu l-ai fi făcut dacă ai fost tu însuţi, gandind tu însuţi şi gandurile innorate nu s-ar fi strans in preajma ta”, spune Prentice Mulford (Scrieri, vol.II; Ed. Leda, 2005) – unul dintre primii ”căutători” spirituali şi unul dintre cei mai mari cunoscători ai puterilor ce se ascund în mintea omenească.
Nu-i nici o contradicţie în cele spuse mai sus, între percepţia că noi ne ducem în sus şi tot noi coboram în prăpastie şi asta doar pentru că nu practicăm gandirea conştientă. Asta spunea şi Prentice Mulford; absorbim negativitatea din mediul înconjurător în anumite condiţii, cum ar fi oboseala, descurajarea, neliniştea, suferinţa personală. Starea noastră interioară se deteriorează şi mai mult într-un mediu încărcat cu toxicitate mentală doar atunci cand noi înşine suntem deja toxici. Puterea interioară, odihna, alimentaţia sănătoasă pentru corpul nostru sau numai pentru mintea noastră îi întăresc şi pe cei căzuţi, ce ne stau în preajmă. Un bec micuţ face lumină într-o întreagă cameră şi chiar răzbate dincolo de aceasta. La fel, un trup odihnit, o minte încrezătoare, capabilă să gandească clar şi raţional, să vadă posibil imposibilul şi să creadă în puterile sale pot transforma un mediu plin de nelinişte şi descurajare. Numai cand puterea interioară a unui om e stabilă, numai cand el ştie ce face, unde merge, spre ce scop se îndreaptă şi crede că totul e cu putiinţă, mediul nefericit al gandurilor înconjurătoare nu-l poate ataca, dimpotrivă; el poate schimba conştiinţa colectivă, care va resimţi mai multă forţă, mai multă putere de a se ridica, de a merge mai departe, de a reuşi.
”Să fii tu însuţi, să fii sigur că ceea ce gandeşti sunt gandurile tale şi ceea ce gandeşti e ceea ce vrei cu adevărat”, iată ce sugerează P. Mulford că ne-ar face bine pentru a ne apăra de forţele distructive, ce ne pot afecta în viaţa de zi cu zi în tăcere. Să ai grijă ca, atunci cand păşeşti într-o mulţime, să nu te duci acolo devitalizat, şovăitor, obosit şi fără să doreşti cu adevărat, căci expunerea la negativitatea emisiei mentale colective ar putea fi o certitudine. Avem nevoie să ne autoverificăm conştient gandurile, să ne întrebăm dacă ceea ce gandim în fiecare moment e un gand al nostru sau, poate, e doar consecinţa unei interacţiuni cu îndoiala, dubiile şi nefericirea din mediul înconjurător. Noi preluăm elemente nocive din conştiinţa colectivă doar atunci cand solul propriei minţi e tulburat deja. Căci se poate ca, din neatenţie, din neglijenţă sau din neştiinţă să gandim gandurile altora, inconştient chiar să acţionăm ca ei şi de aceea a fi conştienţi, a refuza gandurile care ne tulbură sau ne induc suferinţă, furie şi nelinişte ar putea să fie o taină a existenţei treze şi, de ce nu, a unei existenţe prin care putem păşi mai frumos, mai responsabil şi mai conştient.
Autor: Maria Timuc
comentariu