Dacă nu citiți poezie, începeți de azi, dar nu oricum, începeți să citiți poezie contemporană scrisă de Alexandru Petria, poet care trăiește la Bistrița Năsăud și care a scos de curând de sub tipar un volum nou, la Editura Tribuna; dacă sunteți însă cititor invederat de poezie, volumul Triaj prin sânge și valuri vă poate da o mare satisfacție, prin concizie și prin frumusețea lucidă a discursului poetic.
Așezat între două lumi (sensibilitatea și viața frustă), pe care le împletește și le despletește, Alexandru Petria știe, ca orice creator, ce este perfecțiunea; știe că viața este un cub ciobit și totuși regretă imperfecțiunea, așa că s-a hotărât să scrie chiar din acest loc, al lumii ciobite și totuși atât de frumoasă; al lumii frumoase și totuși atât de dureroasă.
De ce triaj? Triajul, este o stație de cale ferată tehnică, specială, având ca scop descompunerea și compunerea trenurilor de marfă prin trierea vagoanelor. De obicei, triajele sunt situate în noduri mari de cale ferată și în principalele orașe industriale sau portuare (Wikipedia). În practica medicală, triajul este un sistem de evaluare şi clasificare a pacienților care se prezintă în structurile de primire a urgențelor, în vederea stabilirii priorității şi a nivelului de asistență medicală necesară.
În poezia lui Alexandru Petria, triajul este în sânge și prin valuri (ritmul vieții), începe cu constatarea că luăm de bună fantasma că baletăm pe roata evoluției,/ că trăim atomii cauciucului, pe cei din jantă și ax; (când încep să fugă câinii din oraș – primul poem) și ajunge până la constatarea: se știe că aleea verticală n-o cauți, te caută (rămâne pe altădată – ultimul poem din volum). Final de volum incert, viața continuă și după actul de conștientizare acută a momentului pus în scenă în acest volum.
Triajul metaforic din cel mai nou volum de versuri al poetului Alexandru Petria este locul în care se întâmplă schimbările, se recompune realitatea interioară, se verifică, se fac alegerile. Acest loc suntem noi înșine, pentru că de aici pleacă deciziile, faptele, aici ajung eșecurile, aici se construiesc strategiile, aici sunt redistribuite direcțiile spre viitor. Acest loc, al sângelui nostru, al ființei noastre, este și locul în care viața își schimbă direcția (valurile), tendințele, schimbându-ne destinul. Din acest loc ne scrie poetul Alexandru Petria, într-o mărturisire de sine dezarmantă: plouă cât ţi-a părut rău/ pentru poveștile/ în care n-ai apucat să aluneci,/ şi-ai aluneca ohooo,/ şi nu mai e nimic de adăugat (nu mai e nimic de adăugat).
Alexandru Petria reușește să ne tină atenți de la începutul până la finalul volumului. Puterea sa de a sugera situații de viață, pe care se brodează un fel de înțelepciune existențialistă, este o analiză atentă, lucidă, la rece am spune, de observator detașat. Am citit și am recitit poeme curajoase, toate au aceeași intensitate care dă coeziune volumului: ne învelim piele peste piele/ și-i de ajuns,/ o să rezistăm/ cum rezistă copacii,/ pe două inimi n-are trecere zăpada (pe două inimi n-are trecere zăpada) .
AP nu fantazează, nu în sensul comun, dar are un simț al observației directe de mare finețe. Vederea aceasta în detaliu dar și în ansamblul lucrurilor, folosită în construirea poemelor, pornind de la concret, luându-și-l ca reper, disecând realitatea înconjurătoare a timpului prezent, va spune propria poveste, dar și povestea lumii în care trăim. Versurile sunt construite ingenios și captează imaginația fără să ne lase pe terenul arid al unor sfaturi moralizatoare sau a unui banal echivoc. AP ne pune în față adevărul, complex și fără replică. O poezie a sugestiei puternice, ea se arată în tot antagonismul dintre ideile dure, aspre (de fapt consemnări de viață) și frumusețea imaginilor create de poet, care ne aduc în față, simple și vii, momentele de grație: dacă aș lua de bune/ câte singurătăți am înălțat lângă apropiați,/ și nu m-ar încerca foamea,/ și-s abonat încă la lumină unsă pe pâine,/ cum zici, mai în glumă, mai în serios,/ dacă măcar pe jumătate le-aș fi priceput până la prăsele, iubito,/ m-ar invidia și rockefeller (m-ar invidia și rockefeller).
Încă de la început, ca toți poeții buni (în afara poeților ludici care întorc totul pe dos, sperând să nu afle nimeni vreodată cum arată fața tristeții lor) poetul ne face să descoperim că în fiecare întâmplare măruntă a vieții exista un înțeles profund și, mai ales, poezie. Cu o claritate aparte, poetul spune o poveste care, la rândul ei, spune altă poveste. Aceasta este amprenta Petria în poezie: haloul de după lectură.
Pline de viață, evenimente contextuale curente devin în poezia lui AP acele pretexte sau ancore pentru atenția cititorilor, pe care autorul îi scufundă de-a dreptul dincolo de întâmplare, pentru ca ei să audă mai clar cealaltă poveste, povestea nespusă în cuvinte, a unei inimi care înfruntă lumea și nu se lasă furată de impresii, iluzii și așteptări, ci privește lucid. Luciditatea nu împiedică poezia, de fapt, o adâncește, o stimulează, o condensează, o face de neuitat. Tonul volumului este viguros, esențializat, asemeni vocii bărbatului care vorbește puțin, fără să se încurce în amănunte irelevante: deficitul de omenie,/ dintre activități,/ împlinește rata fruntașă la profit. plimbările cu capul/ vârât în fund/ sunt o regulă (cercuri).
Îmi place tensiunea din poeme, bine dozată, de la zvon până la panică și apoi la finalul ca un măcel al stereotipului. Nu ne aflăm în ficțional, poetul nu are nevoie să creeze o altă lume care să o sugereze pe cea existentă: kilogramele nu-s o oală peste suflet,/ cum cerul înfoiat cu nori o scuză/ pentru lipsa apei la robinet./ sufletul e ce crește și unde te gândești că nu crește,/ o variabilă ca un însoțitor imprevizibil,/ sufletul e un fel de câine,/ te latră și te rupe când nu te aștepți (însoțitorul imprevizibil). Dimpotrivă, dragostea, fericirea momentană, precaritatea lumii, sclipirea acelor speranțe fulgurante care ne țin în viață, toate se petrec exact în realitatea curentă și sunt poezie, sub privirea lui AP: erau vrăbii în mine,/ câteva coțofene, destule privighetori,/ turturele și porumbei, mierle negre,/ ieșeau, intrau, de nu mai știam al cui cântec eram (dimineața n-are rost să se spele pe ochi) .
În felul acesta se formează un tot poetic de cronică a evenimentului cotidian, credibil si pătrunzător, de neuitat: adevăratul meu eu/ are erecții unde nu te aștepți,/ e ca o mănușă de box purtată la vedere,/ ca inamicii să se retragă/ cu certitudinea că ții la păruială,/ adevărata eu este sictirită de mâncarea vegetariană,/ bocește la filmele unde mor actorii principali,/ chiar dacă scoate ochii păpușilor/ cu șurubelnița/ n-are inhibiții când se umezește./ adevăratul eu și adevărata eu/ au împreună orgasme sado-maso/ se înțeleg/ cum se înțeleg majoritatea oamenilor/ în același trup./ nu-mi bat capul cu adevărații mei eu,/ îi las să-și regleze singuri conturile,/ până le pare rău de gâzele strivite/ când calcă iarba (adevărații ).
Dacă vorbim totuși de reflectarea realității ca pretext pentru poezie, putem spune că rețeta lui AP este aceea de a avea un corp poetic realizat din relatarea unui concret lipsit de grandoare, dublat de umbra memoriei sensibile a autorului, care va fi pe măsura conștiinței sale. Poezia nu își demască secretul, iar secretul hrănește poezia, devenind personaj viabil în conștiința cititorului, copleșind precaritatea cotidiană.
Jocul suprarealist și logica din subsidiar, mușcătoare, creează filme bine conturate, cu înțeles dus dincolo de filozofarea comună, direct în existențialism și în emoția directă. Poetul parcă ar interpreta la pian muzica vieții, dar nu apasă pe clape, ci direct pe sensibilitatea noastră.
Reproșul nerostit al poetului este că tiparele minții comune asfințesc tiparele inimii, iar azi ne scăldăm într-un râu de ulei și apă, nimic omogen, viața noastră este o colecție de stări și încercări, pe care doar firul ascuns al gândului le poate lega și transforma în poveste.
Alexandru Petria ne spune în acest volum că sensibilitatea și gândirea vigilentă vor face diferența între un om pe care îl traversează viața și altul care traversează el însuşi viața, mai ales când mentalitățile timpului vorbesc în locul nostru: tot aerul are în șir/ ceea ce se cere, ceea ce se impune,/ rareori dai de-o parte de aer/ cu traiectorie necontrolată,/ atunci ești cu noroc/ sau temeinic determinat,/ oricum bucuros,/ o bucurie ca o rudă sărmană,/ printre ultimele./ dacă aerul a devenit al lor,/ pe când revolta o să fie a noastră? (ruda sărmană). Adesea, în aceeași poezie lucidă, cu halou până în conștiință, apare și dragostea să ne mai îmbuneze, deși este mai greu să scrii despre dragoste și momentele ei unice, decât despre disperare.
Alexandru Petria învelește sentimentele în coaja diurnă a faptului divers. Poezia sa, ca o bătaie pe umăr, care zice una și te trimite în altă parte, cu ambiguitățile ei lirice, contemporane și zgârcite, este scrisă de un spirit liber, din care răzbate o viziune destul de sarcastică în fondul ideatic, dar fără asperități lingvistice grosiere, cu imagini care nu ne spun mai nimic despre propriile trăiri, doar ne pun în fața unei consemnări.
Lipsesc, din fericire, lamentația, lacrimogenul, drama. Lipsește acea lehamite interioară specifică poeziei din ultimele decenii, dar există sancționarea față de comunul care curge gros și continuu, din vina celui care folosește cu indiferență totul, fără conștiința întregului în care trăiește. Din toate poeziile răzbate tristețea celui trecut prin viață, care s-ar dori surprins și vrăjit de frumusețe, dar care constată că lumea a înțepenit în clișee.
Descoperim și povestea acelui sentiment de ratare al poetului, al artistului în general, care în fapt îl mișcă înainte, îl face să picure poezie așa cum respiră. Pare-se că te naști cu el și e semnul poeziei. Este o falsa ratare, este sensibilitatea care continuă să reziste, prin tot ce înseamnă dezamăgire. Nevoia de a o lua de la capăt în fiecare zi, nu pentru viață, ci pentru poezie. Peste micile întâmplări sau marile întâmplări ale vieții, se așază o supra-lectură, care ne fură în poezie.
Viața nu este doar atât, ne spune Alexandru Petria, viața este dincolo de aparențele ei, cască bine ochii, privește atent: i-am îndesat în burduf greșelile,/ supărările, drojdia chipurilor,/ este o oglindă în fiecare cameră/ și totodată apa hâdă suntem noi,/ cu cotloanele șobolănite ale celulelor,/ apa noastră-i o boală autoimună,/ o tristețe 3 D/ (apa hâdă).
Dragostea devine misterioasă și greu de prins, este umbra morții sau invers, moartea are ca umbră dragostea. Remarc o versificație puţin sucită, din economie, dar care este articulată perfect, deşi poezia prezinta o zonă de referință pe cât de agresivă, pe atât de senzitivă.
Poetul înțelege că între emoția personală și evenimentul real există o prăpastie, dar exact această prăpastie naște poezia, și de aici nevoia de altceva, de frumusețe, poezia de felul acesta se citește după ce a fost citită, în haloul care rămâne ca o chemare nespusă, ea fiind în cuvinte o construcție cu multe intrări și ieșiri, atât pentru legătura cu realitatea curentă, cât și pentru ieșirea din somnul rațiunii, trezirea activă a cititorului, îndemnul nerostit ca el să devină personaj principal în propria viață. Pentru asta, poetul naște o lume a sensibilului, călătorind pe întinderea propriei sensibilități și ne lasă și nouă rana la vedere, nemulțumirea, tristețea, dezamăgirea față de această lume, dar și căutarea gingășiei, a dragostei autentice, de care nu se dezice.
În 155 de pagini, cât are volumul, poetul Alexandru Petria ne propune un discurs matur, cu puternic ton masculin, un fel de fișă de viață scrisă fără menajamente, uneori fără cruțare, în care nu există compromis; o privire scrutătoare asupra prezentului, viața așa cum este ea, privită din înăuntrul unui poet cu observația ascuțită: întreaga viață a fost pe repede,/ nu ești de dat ca exemplu./ închizi ochii și-ți spui că închizi și urechile,/ numai că adevărurile nu tac dacă refuzi să le asculți (adevărurile nu tac dacă refuzi să le asculți).
Poezie existențialistă, cu note expresioniste, prin care sensibilitatea își face loc, prinzând în plasa unei emoții puternice, evenimente comune sau politice, istorice (din care poetul extrage esența unor sensuri neașteptate, filozofice) și adesea constatări dureroase despre lumea de azi, de aici, de acum (piticul o să cânte și când/ n-o să-l asculte nimeni./ piticul o să aibă soarta altor pitici ai istoriei./ la muzeu o să i se vadă/ din formol doar scula – piticul cu scula mare).
Poate v-am făcut curioși, poate nu.
În ceea ce mă privește, lectura acestui volum (Alexandru Petria, Triaj prin sânge și prin valuri, 2024, Editura Tribuna) a fost genul acela de lectură care te ține treaz de la început până la ultima pagină, deși autorul nu pare a fi preocupat să lase vreo impresie. Mai degrabă el este preocupat să construiască un volum fără concesii, volum de autor aflat în plină maturitate creatoare, a cărui viziune este clarificată și verificată de-a lungul timpului de munca fără menajamente la ceea ce constituie opera sa de poet.
Autor: Camelia Iuliana Radu
Adauga comentariu