Tentativa de asasinat
Așa o consideră FBI, fără să avem prea multe detalii. Dar câteva observații se pot face.
Prima și cea mai evidentă este că reacția imediată a lui Trump arată ce soi de animal politic feroce este. Aș zice că nici dacă l-ar fi angajat el însuși pe trăgător nu i-ar fi ieșit atât de bine. Atitudinea de învingător, cu pumnul ridicat în sus, cu steagul Americii în fundal… Și cu îndemnul de „Fight!” repetat, este pur și simplu de film. Poza și filmarea respective fac acum înconjurul internetului. Hai să ne închipuim că era Biden, sau Scholz, sau Macron în locul lui. Sau chiar Putin și Xi. Unii s-ar fi pierdut cu firea, ar fi încremenit și ar fi ascultat pasiv indicațiile ofițerilor de securitate, alții, mai puțini, și-ar fi păstrat sângele rece, dar nu ar fi reacționat atât de teatral, dramatic. Ăsta e Trump. Personaj lipsit de consistență, dar cu capacități de teatralizare, dramatizare și conectare la public care acum își dau o nouă și greu de egalat măsură.
A doua este că, la fel ca și în cazul atentatului comis asupra luI Fico, de vină sunt tot țintele. Trump, Fico și cei ca ei au adus violența și haosul în viața politică, prin urmare e vina lor că se ajunge la atentate. E o teorie care circulă deja la noi și pe care o vom vedea la lucru în perioada următoare. Această teorie e mai mult decât damage control, falsitate, manipulare. Reflectă un sindrom grav al stabilimentului liberal și globalist: ura față de oponentul politic sau chiar față de cel neutru. Cine nu e cu noi e împotriva noastră. Și, la fel ca în bolșevism și nazism, oponentul nu e doar cel care se definește doctrinar diferit, ci este diferit social, rasial, cultural. De aceea, stabilimentul liberal nici nu caută voturile acelora care nu-i înghit. Ei caută să-i culpabilizeze, să-i amuțească politic, să-i demonizeze și dezumanizeze. Sunt „deplorabilii” istoriei, resturi anacronice care trebuie eliminate. Aceasta este cauza profundă pentru care democrații nu au fost niciodată în stare să-l trateze pe Trump ca pe un candidat politic, mai degrabă ridicol. Nu, l-au urât și au încercat să-l anuleze, în loc să creeze un cadru de competiție politică normală, să înțeleagă de ce-l ascultă lumea și să se ajusteze corespunzător. Trump nu avea nicio șansă în SUA anilor 90 și chiar 2000. Dar, încă de pe atunci a crescut în intensitate această „revoltă a elitelor”, cum o descria C. Lasch, care în esență se reduce la acest dispreț social față de „America profundă” și care între timp a atins cote atât de dramatice, încât Trump a devenit relevant, simptomatic. A devenit un fenomen, nu un candidat. Dat fiind aceasta, este limpede că atentatul va fi interpretat tot în această grilă a războiului fără prizonieri, deocamdată simbolic, care se duce în SUA și în Europa, între elitele liberale și poporul deplorabil. De vină pentru orice este poporul deplorabil și liderul populist, chiar și atunci când e vorba despre atentate împotriva lor.
A treia observație este că în cultura politică americană demult a fost normalizată asasinarea liderului populist, chiar și când e președinte în funcție. După 2016 au fost create filme în care asasinarea unui lider american care a dus SUA în haos (care o fi acela?) este un lucru bun și de dorit. Iar recent, celebrul „Civil War” este tot pe același motiv, iar președintele care se confruntă cu revolta unor state federate sfârșește executat de, cum altfel, o femeie soldat de culoare. Un anumit tip de extremism care presupune demolarea mitului american al sistemului politic (echilibrat, cu checks and balances, cu justiție, cu respectul funcțiilor supreme în stat) și care pretinde că situația este atât de gravă încât trebuie recurs la violență și la acțiuni extraordinare a devenit monedă curentă în producțiile de serii și filme izvorâte din simpatizanți ai stabilimentului. Această violență extremă nu mai este văzută, discutată și problematizată de nimeni, firește. Subiectul public de discuție este terorismul domestic al grupurilor naziste (din Europa) și al celor albe și sudiste (în America). Între timp, atentatele sunt efectuate asupra celeilalte părți, dar dacă s-a judecat, condamnat și parafat, ce mai contează adevărul?
Autor: Buturuga Anghel
Adauga comentariu