România este o țară care și-a pierdut demnitatea. Și nu a pierdut-o în timpul turcilor, așa cum nu a pierdut-o nici în timpul fanarioților și nici măcar al comuniștilor.
Anul acesta (cifra 8 pare a fi o cifră fastă în calendarul istoric românesc) împlinim 170 de ani de la revoluțiile de la 1848, când, admirativ față de occident, s-a întemeiat o mitologie națională românească, menită tocmai să ne facă mândri că suntem români.
Împlinim și 160 de ani de când elita românească a reușit să păcălească marile puteri și să întemeieze statul român (prin dubla alegere de la 24 ianuarie 1859).
Anul acesta se împlinesc 140 de ani de când ne-am câștigat,ca aliați și datorită armatei ruse (trebuie spus lucrul acesta) independența națională.
Anul acesta se împlinesc 100 de ani de la marea unire, merit al unei diplomații pasionate de România.
Anul acesta se împlinesc și 50 de ani de la momentul în care România și-a proclamat, spre uimirea întregii lumi, independența față de lagărul socialist (august 1968).
Cu o ”eroare” de un an , facem 29 de ani de la revoluția în care s-a strigat ”Libertate!”, nu ”Vrem unt!”.
Ei bine, toate aceste momente ne arată că România nu a fost nici măcar în epoca comunistă o țară căreia să îi lipsească demnitatea. Da. Am avut diverse cizme puse gât, dar niciuna nu ne-a rupt coloana vertebrală. Și cum am putut să ne ridicăm, ne-am ridicat.
Acum însă. când nu e nicio cizmă vizibilă pe gâtul nostru, când suntem în poziții care să ne permită să facem istorie, trăim cel mai mare declin al demnității noastre din toată istoria.
E incredibil și ar fi fascinant dacă nu ar fi dramatic să vedem ce se întâmplă acum, când orgoliul nostru național nu ar avea de ce să fie rănit.
Poporul acesta, care a păcălit și a sfidat marile puteri pentru că așa îi cerea interesul național, a ajuns să trăiască acum pe logica: mai bine slugă la x decât la y.
Când istoria ne-ar permite să nu ne mai temem să fim slugi, noi căutăm să ne negociem poziția de lachei ai unei mari puteri.
Prin 2015, președintele Iohannis, apostrofat de un cetățean că este ”sluga americanilor” nu a negat ci a rostit: ”mai bine decât al rușilor…”.
Aici președintele s-a dovedit chiar reprezentativ pentru filosofia statului român și viziunea unei majorități a românilor: potrivit acesteia nu ne putem înțelege altfel decât niște slugi ale unora sau a altora.
Când președintele Băsescu, în plin mandat al său, vorbea și oficializa formula ”cedare de suveranitate”, ce m-a frapat nu a fost atât că a făcut-o (de obicei un minim orgoliu ne obligă să păstrăm aparențe de demnitate, ca țară, ca popor, ca persoane) ci am fost frapat când am văzut că nimeni nu s-a revoltat. Societatea românească considera ca fiind ceva firesc să ne cedăm suveranitatea.
De aceea pentru mine ziua de 9 mai, ziua independenței României și ziua Uniunii Europene este de o cinică ironie. Aplaudăm că vrem mai multă UEuropă, suntem primii care cer apariția Statelor Unite ale Europei, ne bucurăm că avem trupe străine pe teritoriul național și….serbăm independența.
Dacă s-ar face excursii în Bulgaria, să facem pipi colectiv pe câmpurile de la Vidin, Plevan, Rahova, Smârdan, cred că ar fi ceva mai onest decât ipocrizia asocierii între independența obținută cu sânge a României de acum 140 de ani și dorința de a ceda fără negociere suveranitatea națională a României de acum. Doar să intrăm în Schengen ca să se plece și mai repede din România…
Ce s-a întâmplat în acest postcomunism care ne-a nenorocit? Cu ce ne-am otrăvit demnitatea națională de ne-am transformat din oamenii aceia slabi și prost îmbrăcați care în 1968 au spus NU sovieticilor care doreau să invadeze o altă țară- deci nu afectau direct România, și care în decembrie 1989 au ieșit în fața gloanțelor pentru libertate, în oamenii aceștia grași, bine îmbrăcați, dar care au devenit alergici la propria demnitate?
Autor: Bogdan Duca
Sursa: Bogdan Duca Blog
Adauga comentariu