Peste tot în lume se poartă o luptă dură împotriva democrației.
Nu doar în România vezi un efort consolidat de a submina ideea de democrație, de a desconsidera Parlamentul, de a prezenta în cele mai negre culori clasa politică.
Nu doar în România sub pretextul luptei anticorupție se urmărește delegitimarea clasei politice.
Formula magică care este opusă democrației este așa numitul ”stat de drept”. Simplificând, magia ”statului de drept” se reduce la două idei:
– politicienii sunt prea corupți (democrația însăși este o formă de corupție- căci presupune dialog și negociere) ca să facă legi corecte;
– instanța, tehnocratul și ong-ul sunt de preferat politicului. Subminarea democrației se face invocând justiția, eficiența tenocrată și elogiindu-se activismul oengist.
De altfel ”statul de drept” nu e un concept inocent. Dacă conceptul de democrație spune simplu că voința unei societăți trebuie cosiderată ca fiind cea exprimată, periodic, prin vot majoritar, conceptul de ”stat de drept” pleacă de la premisa validității universale și fundamentale a unui pachet de valori.
Statul de drept este purtătorul virusurilor ideologice.
De altfel nu este o întâmplare că ideologiile sunt impuse prin mecanismele statului de drept și nu prin cele democratice. În SUA ar fi fost imposibilă ”căsătoria” homosexuală sau legalizarea avortului prin vot democratic. Însă deciziile arbitrare a unei Curți Supreme a cărei autoritate nu se fundamentează decât prin încrederea impusă din oficiu, au făcut posibile aceste lucruri.
Așa cum Curtea Constituțională a României a făcut posibil, arbitrar, ca un președinte demis să rămână în funcție în 2012 și exemplele pot continua.
Însă Statul de drept nu poate funcționa decât în pachetul de care vorbeam mai sus. Cetățeanul și produsul votului său, politicianul, trebuie să se supună justiției, tehnocratului și oengistului. Mai mult chiar, este îndemnat/convins/ obligat să nu pună deloc în discuție punctele de vedere ale acestei triade a statului de drept.
De câte ori am auzit formula ”nu comentez decizia tribunalului” rostită cu pioșenie de politicieni și lideri de opinie? De ce să nu o contești dacă o crezi nedreaptă? De când opinia unui om care ocupă meseria de judecător devine infailibilă?
De câte ori am auzit vehiculându-se mitul tehnocratului?
În sfârșit, de câte ori am auzit invocându-se ”consultările cu societatea civilă” ca argument de autoritate democratică? Chiar președintele României, la nici două luni după ce România se exprimase prin vot, considera mai legitime niște manifestații a câteva zeci de mii de oameni, decât voința exprimată prin vot de milioane de oameni?
Toată această triadă funcționează în regim de castă: există o castă a magistraților, cărora li se asigură o protecție și o infailibilitate prin lege. Procurorii. în detrimentul interesului cetățeanului, sunt incluși în această castă și beneficiază de privilegii și imunități de care nu beneficiază apărătorii.
Există o lume a ong-urilor, în care acestea se validează între ele, sunt finanțate nestransparent (iar transparentizarea finanțărilor este considerată chiar un atentat ”comunist” la buna lor funcționare) iar partizanatele lor ideologice sunt considerate firești.
Există și universul tehnocraților, desigur, validați în studiourile mass-media. La noi se mai confundă cu ”deontologii”.
FInalitatea? O nouă dictatură ideologică… Căci nu e o coincidență deloc că, în România, de exemplu, cei care sunt în fruntea luptei pentru ”statul de drept” sunt și oameni îmbolnăviți deja de viruși ideologici.
Nu e o coincidență că, de exemplu, Monica Macovei sau Cristi Dănileț nu sunt doar luptători anticorupție ci și luptători împotriva civilizației creștine….
Autor: Bogdan Duca
Sursa: Bogdan Duca Blog
Adauga comentariu