E Postul Mare și simțim și mirosul războiului….
De aceea nu e de mirare că se ridică și întrebări de ordin teologic: Ce ar trebui să facă creștinii? Cum să se raporteze la război? Ce o mai vrea și Dumnezeu cu nebunia asta? Dar chiar vrea ceva?
Creștinismul este pacifist. Un creștin nu este un om al războiului și nu poate considera războiul ca pe ceva fericit.
De aceea un creștin nu trebuie să se excite de narative războinice. Nu trebuie să aplaude vărsări de sânge, nici să exalte ”eroismul” de a ucide pe alții.
Însă un creștin este și un om realist. El știe că războiul nu este ceva ce poate fi evitat tot timpul ci este parte fără de care nu se poate a istoriei umanității.
Cred că oricărui istoric i-ar fi greu să identifice fie și o singură zi în istoria umanității în care să fi fost peste tot pace. Pentru că pur și simplu războiul face parte din viața umanității….
Iar Creștinismul nu este, sau nu trebuie să fie lipsit de simțul realității și al istoriei. Căci rolul Creștinismului este tocmai să lucreze în istorie.
Desigur, momentele de criză care produc războaie, provoacă și reacții nefericite în rândul creștinilor. Unii devin ”cruciați” și propovăduiesc războaie sfinte. Alții, devin hippioți și încep să propovăduiască pacifisme care nu sunt doar imposibile, dar mai au un ”păcat”: ignoră adevărurile de credință.
Biblia, cartea de căpătâi a Creștinismului este plină de relatări de războaie. Unele dintre ele sunt, textul Scripturii o spune clar!, provocate chiar de Dumnezeu și chiar dorite de Acesta.
Desigur, o lectură relativistă și hippioată a Scripturii, atunci când nu face slalom printre versete, ajunge să decreteze că, cel puțin în acel caz, Biblia ar minți. Așa cum ar minți și cu privire la păcatele sexuale (doar ne plac nouă, nu e așa?) și cam cu toate chestiile care nu ne fac nouă plăcere.
Și așa ajungem la acest pseudo-creștinism, fie intelectualist, fie oengistic, un veritabil cancer ale Creștinătății, unde adevărul credinței este îngropat de un umanism ieftin, de telenovelism și de multe dulcegăreli pe cât de grețoase, pe atât de nesănătoase….
Revenind la Scriptură, nu putem să nu remarcăm că Vechiul Testament este foarte ….războinic. O să spuneți că Noul Testament nu ar fi.
Păi e simplu și de ce: dacă Vechiul Testament este despre istoria lumii și istoria poporului lui Dumnezeu (Israel) în lume, Noul Testament este mult mai …biografic: viața lui Iisus și viețile și scrierile câtorva apostoli.
În Apocalipsă, cartea care vorbește despre istoria ce trebuie să fie (și unii zicem că deja este) a sfârșitului lumii, iar se vorbește mai mult despre război decât despre pace.
Dar nici Hristos nu este vreun hippie, deși mulți s-ar putea să creadă aceasta.
Sunt patru texte evanghelice pe care doresc să le supun atenției cititorilor:
Matei 5,9:
”Fericiți. făcătorii de pace, că aceia fii ai lui Dumnezeu se vor chema”.
Matei, 10, 34-39:
”Să nu credeţi că am venit s-aduc pacea pe pământ; n-am venit să aduc pacea, ci sabia. Căci am venit să despart pe fiu de tatăl său, pe fiică de mama sa și pe noră de soacra sa. Și omul va avea de vrăjmași chiar pe cei din casa lui. Cine iubește pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine și cine iubește pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine. Cine nu-și ia crucea lui și nu vine după Mine nu este vrednic de Mine. Cine își va păstra viaţa o va pierde și cine își va pierde viaţa pentru Mine o va câștiga.”
Luca, 22, 36:
”Și El le-a zis: „Acum, dimpotrivă, cine are o pungă s-o ia; cine are o traistă de asemenea s-o ia și cine n-are sabie să-și vândă haina și să-și cumpere o sabie.”
Matei, 26, 52-53:
”Atunci, Isus i-a zis: „Pune-ţi sabia la locul ei, căci toţi cei ce scot sabia de sabie vor pieri. Crezi că n-aș putea să rog pe Tatăl Meu, care Mi-ar pune îndată la îndemână mai mult de douăsprezece legiuni de îngeri? Dar cum se vor împlini Scripturile, care zic că așa trebuie să se întâmple?”
Toate aceste patru texte, referențiale pentru atitudinea lui Hristos cu privire la război, zic eu că arată foarte bine ceea ce ar trebui să fie teologia creștină cu privire la război.
Primul text spune clar: dacă vrem să fim fii ai lui Dumnezeu, trebuie să fim făcători de pace. Adică trebuie să căutăm toate căile pentru pace. Adică să fim pacifiști.
Dar…..
Dar al treilea text vine foarte dur și ne spune că Hristos Însuși, nu oricine, va aduce războiul.
El ne spune clar ceea ce vedem ca fiind o evidență: venirea lui Hristos și ”triumful” social și cultural al Creștinismului nu a redus, ci a înmulțit războaiele.
Creștinismul este o piatră de poticnire care provoacă războaie, tensiuni, crize. Un Creștinism autentic este manifestat prin criză, prin neașezare, prin tensiune, este opusul lui ”bine ne este nouă aici”.
Deci, revenind la text, lecția este clară: războaiele sunt inevitabile. Nu trebuie să ne facem iluzii cu privire la o pace eternă, cum fantazau umaniștii și iluminiștii. Aia e utopie. Până la sfârșitul istoriei și cu atât mai mult spre sfârșit, războaiele și ….zvonurile de războaie (asta e o expresie biblică importantă mai ales în evul media pe care îl trăim) vor fi tot mai multe și mai greu de evitat.
Deci pacifismul creștin este diferit de cel al hippies și al umaniștilor și oengiștilor. Pentru că este realist.
Iar celelalte două texte sunt expresia acestui realism.
Aceste două texte par să se contrazică. În unul din ele ni se zice să ne luăm sabie. În al doilea ni se spune să nu o folosim.
Evident, pentru ambele trebuie să ținem cont de context. În primul text este despre trimiterea creștinilor în lume. Evident, sabia nu este pentru „convertire” ci pentru legitimă apărare. Creștinii sunt trimiși ca niște oi în mijlocul lupilor dar, totuși, nu sunt niște oi, ci niște oameni ce trebuie să își apere viața pentru a putea apoi să vestească altora, mai ales celor de care trebuie să se apere, Viața- adică pe Hristos.
În al doilea text, ni se spune că trebuie să nu folosim sabia. Dar în ce context?
Contextul este destul de clar: Petru scoate sabia și taie urechea unui agresor care dorea să aresteze pe Hristos.
Însă Hristos îl ceartă. Îi atrage atenția că nu e bine să scoți sabia împotriva planurilor lui Dumnezeu, hotărâte de Acesta.
Sunt mulți creștini în vremurile noastre care au creat o adevărată pasiune, ba chiar și-au gândit Bisericile (și aici bat apropos direct la protestanți, la unii catolici ”bergoglieni”, la unii ortodocși cu ifose occidentalizant intelectuale) ca un soi de instrumente împotriva voii lui Dumnezeu.
Chiar mă gândesc că cel mai bun test pentru identificarea unei comunități creștine autentice este să pui o întrebare în mijlocul ei: ”Vreți să vină ”apocalipsa”?”. Acolo unde veți da de creștini care vor spune că ”nu”, că ei de fapt vor să facă fapte bune pe aici, ca să fie bine și să nu fie rău, că sunt la ”împrăștiat iubire”, etc., ei bine, acolo puteți fi siguri că dacă nu s-a stins de tot, focul Evangheliei abia mai pâlpâie.
Însă în comunitățile creștine unde răspunsul este: ”O, de ar veni Domnul mai repede, ca să pună ordine în acest haos al istoriei dominate de păcat și făcute de oameni”, acolo putem fi siguri că Hristos domnește cu autoritate, nu doar formal.
E drept, există riscul să dăm și de comunități creștine cu jidhadiști ai credinței, care vor spune: „Hai că ne apucăm noi să aducem sfârșitul lumii”. Dar aici sper că e evident că nu e vorba de oameni sănătoși la cap.
Dar hai că m-am întins și e momentul să rezumăm.
Un creștin este un pacifist, dar este realist, știind că războaiele sunt inevitabile. El este pregătit să se apere, dar nu va ridica sabia niciodată pentru a face ”voia lui Dumnezeu”, pentru că pentru asta există ”legiuni de îngeri” mult mai eficiente.
Autor: Bogdan Alexandru Duca
sursa: bogdanduca.org
Adauga comentariu