Referendumul din 2009 a cuplat două probleme lăsând senzaţia că sunt dependente şi convergente: reducerea numărului de parlamentari şi modificarea structurii Parlamentului.
Prima chestiune a avut şi va avea, mai ales cu actuala clasă politică, o largă susţinere populară. Chiar dacă percepţia publică a fost temeinic speculată, reducerea numărului de parlamentari e justificată. Numărul scos însă ca din joben, 300, e discutabil. Acest număr depinde de reconfigurarea circumscripţiilor electorale. Pot fi mai puţini sau cu unul în plus. Avansarea unei cifre fără această analiză e hazardată. Adaug şi faptul că mai puţini nu înseamnă şi mai buni. Dacă nu se schimbă criteriile de selecţie a candidaţilor, dacă partidele nu renunţă la a-şi construi campania pe mită electorală, reducerea numărului nu va duce şi la o schimbare a calităţii actului legislativ. La prima vedere, contabiliceşte vorbind, poate rezulta o economie. Însă nu e sigur că cei puţini nu îşi vor vota la fel de multe privilegii. Cred, totuşi, că măsura se impune şi ar fi putut fi deja realizată, dacă legea depusă de PNL în acest sens, în septembrie 2009, ar fi fost adoptată de Parlament.
Modificarea structurii Parlamentului este însă altă poveste. Reducerea numărului de parlamentari nu presupune şi modificarea structurii Parlamentului. Nu există o strictă dependenţă decât într-un discurs evident forţat şi care are alte substraturi nedeclarate, dar bănuite.
Traian Băsescu a prezentat câteva argumente, toate din categoria “avantaje”.: 1. “Primul şi cel mai important avantaj ar fi acela că decizia în Parlament s-ar lua mult mai uşor, iar Parlamentul ar deveni mult mai eficient. În acelaşi timp, cheltuielile de funcţionare a statului s-ar reduce în mod rezonabil”. 2. “un Parlament unicameral ar răspunde mult mai rapid consultărilor pe care PE le va face cu parlamentele naţionale (..)”. 3. “Mai puţini politicieni de rang înalt care fac trafic de influenţă (…)”.
Primul argument este valabil teoretic.P ractic, însă, ritmul lent nu se datorează neapărat faptului că există două Camere. Din istoria foarte recentă, se poate constata următorul lucru: când e vorba de interesul puterii, legile trec extrem de repede. Și, dacă nu, Guvernul Boc a găsit o formulă de care a abuzat mai mult decât ar permite o democraţie reală: angajarea răspunderii pe legi. Practic, cerând o legiferare mai rapidă (deşi nu de legi ducem lipsă, ci de legi bune şi respectarea lor) se anulează una dintre componentele principale ale Parlamentului: dezbaterea. În actualul Parlament, nu mai există dezbateri aplicate şi responsabile. Majoritatea parlamentară impune votarea legilor trimise de Guvern, iar dezbaterea e doar pamflet, redusă la discursuri propagandistice şi populiste.
Legile care au trecut tacit sunt altele decât cele ale Guvernului. Prioritare sunt cele din urmă, iar iniţiativele parlamentare (bune sau rele) trec sau pică la întâmplare, pentru că în acest moment ele nu sunt subiect de atenţie. Drept urmare, există toate condiţiile şi cadrul necesar ca legiferarea să fie făcută în timp eficient. Nu procedura e de vină, ci oamenii care populează instituţiile statului.
Despre reducerea traficului de influenţă ca urmare a unui număr mai mic de parlamentari nu pot să spun decât că ignorarea “dovezilor tăcute” va duce probabil la o altă modificare în următoarea legislatură. Traficul de influenţă nu se diminuează pentru că sunt mai puţini, ci pentru că instituţiile abilitate devin şi ele responsabile.
Nu există o formulă miraculoasă şi toate aceste propuneri nu garantează o calitate mai bună a parlamentarilor şi a actului legislativ. În 2005, clasa politică a susţinut introducerea votului uninominal, inclusiv Traian Băsescu, oferind argumente la fel de “viguroase” ca şi cele de acum. şi după patru ani, constatăm că experimentul a eşuat şi se doreşte renunţarea la votul uninominal. Eşecul nu are drept cauză principiul, ci acelaşi motiv pentru care nici formula magică prezentată acum nu va fi un succes: persoanele care populează Parlamentul şi Guvernul, scena politică în ansamblu.
Traian Băsescu nu spune însă nimic despre dezavantajele Parlamentului unicameral, mai ales în ţările care vin după o lungă tradiţie a instituţiilor de genul Marea Adunare Naţională.
Studiile arată că, într-un parlament unicameral, se creează o mult mai mare posibilitate de subordonare sau de dominare a sa de către forţa politică care deţine majoritatea sau de executiv, fapt ce ar putea crea premisele instaurării unui despotism postmodern de sorginte neaoşă. O asemenea posibilitate se poate crea şi pentru şeful statului sau cel puţin acesta şi-ar putea impune mai uşor propria strategie politică. De asemenea, rapiditatea în adoptarea legilor, caracteristică parlamentului unicameral, ar fi în detrimentul calităţii şi consistenţei actului legislativ.
Bicameralismul ar asigura o reprezentare mult mai largă şi mai variată a forţelor politice, implicit a voinţei poporului, si ar înlătura posibilitatea subordonării sale fie de forţa social-politică majoritară, fie de executiv sau de şeful statului. În felul acesta, s-ar diminua considerabil posibilitatea instaurării unei dictaturi drapate democratic. Opinia specialiştilor în domeniu este că sistemul bicameral permite o dezbatere mai profundă a proiectelor legislative, având efecte pozitive asupra actului legislativ.
La noi, cu aceiaşi oameni, poate să fie oricum. Concluzia logică e că trebuie să schimbăm oamenii, nu să modificăm structura democraţiei în funcţie de raţiunile de putere ale celor care o deţin. Ar mai fi de adăugat că, în afara ţărilor nordice, unele tari care au optat pentru parlament unicameral au o populaţie mult mai mică decât România. şi mai au un element comun: majoritatea provin din fostul spaţiu sovietic. Iar dacă depăşim bătrânul continent, găsim această formă a guvernării în ţări, precum Cuba sau China.
Adriana Săftoiu
sursa: voxpublica.realitatea.net
Sunt pt bicameral