Aurul și problema magicienilor cei răi

De ce există o ostilitate atât de mare față de revenirea la standardul aur? Până la urmă, Statele Unite ale Americii au prosperat puternic atunci când au legat cursul dolarului de aur, între 1791 și 1971. (Excepție face perioada Războiului Civil, dar legătura a fost restabilită în anii 1870.)

Au existat și alți factori, evident, dar dolarul sănătos a fost esențial în succesul nostru fenomenal. Orașul Amsterdam a devenit un adevărat centru mondial al capitalului în anii 1600 și mica Olandă, un imperiu global. Aceasta s-a întâmplat, nu în mică măsură, datorită legăturii ferme între cursul monedei și aur. La fel a fost și în Marea Britanie în secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, cu lira sterlină. Germania și Japonia și-au revenit miraculos din ruinele celui de-al doilea război mondial atunci când și-au fixat cursurile monedelor naționale de dolarul susținut de aur.

Deci care-i treaba? Există două forțe puternice care se opun acestui pas sensibil: rapacitatea inerentă a Marelui Guvern și concepția economiștilor care cred că economiile pot fi ghidate similar modului în care conduci un automobil. Ambele forțe împărtășesc o ură viscerală față de standardul aur. Legarea valorii banilor de aur înlătură o parte uriașă a puterii Marelui Guvern. Guvernanții nu mai pot confisca pe ascuns averile prin devalorizarea banilor voștri. Economiștii urăsc standardul aur pentru că ei cred că-și pierd una dintre baghetele magice cu care dau formă economiei. Marele Guvern își urmărește interesele. Lăsat în pace, el se va extinde neobosit, strivind sectorul privat. Asta se întâmplă astăzi în Europa. În pofida tuturor discuțiilor despre austeritate, sectorul public de-abia a fost atins, în timp ce afacerile și indivizii au fost loviți cu din ce în ce mai multe taxe.

C. Northcote Parkinson, un istoric britanic, a abordat acest fenomen atunci când a scris istoria Marinei Britanice. După Primul Război Mondial, flota britanică se micșorase drastic, cu navele stocate, marinarii trași la mal și muncitorii de la docuri concediați. Și totuși, agenția care conducea Marina a crescut în mărime. După cum nota Parkinson, „ [Există] o mică relație, sau chiar niciuna, între lucrurile care trebui făcute și mărimea corpului de angajați căruia muncă să-i fie desemnată. Politicienii și contribuabilii au presupus (cu faze ocazionale de îndoială) că o creștere a pesonalului civil trebuie să reflecte un volum de muncă în creștere. (…) Adevărul este însă că numărul oficialilor și cantitatea de muncă nu sunt legate între ele în niciun fel.”

În timpul erei industrializării din secolul al XIX-lea, guvernele au ajuns la convingerea că era nevoie să-și restrângă cheltuielile și să țină taxele sub control ca nu cumva să apară inflația și progresul economic să fie oprit. Dar Primul Război Mondial, asemenea mărului șarpelui, a demonstrat că guvernele puteau naționaliza capitalul lichid prin taxare și împrumuturi. Manipularea banilor a început să fie văzută ca o modalitate de a da steroizi economiei. Politicienii puteau de-acum să cheltuie prodigios. În timpul Marii Crize, Marea Britanie a adoptat standardul aur, devalorizând lira sterlină. Numeroase alte țări au urmat exemplul. În 1933-34, SUA a devalorizat dolarul, dar legătura sa cu aurul a fost menținută.

După Al Doilea Război Mondial țările și-au legat monedele de dolarul sprijinit de aur. Dar SUA erau tentate constant de mirajul banilor ieftini cu care să forțeze creșterea economică. În 1971 am renunțat la standardul aur. De atunci, noi și lumea întreagă, ne-am confruntat cu o serie fără precedent de crize monetare și bancare.

Dezastruoasa bulă imobiliară nu s-ar fi întâmplat niciodată dacă Fed-ul nu ar fi ieftinit permanent dolarul. În ciuda miilor de ani de experiență care arătau altceva, bancherii centrali și nenumărați economiști cred că manipularea banilor poate stimula și ghida o economie.

E o iluzie distructivă. Lumea de astăzi ar fi un loc imens mai bogat fără aceste noțiuni arogante conform cărora o mână de oameni pot susține o economie care să meargă ceas, cu un șomaj minim. John Maynard Keynes a fost promotorul-șef al iluziei potrivit căreia economiștii ar putea avea o baghetă magică prin intermediul politicilor fiscale și monetare și că totul va fi bine. Această fantezie se află în centrul problemelor noastre economice actuale, care vor lua o turnură și mai rea anul acesta și la începutul lui 2013. Ben Bernanke s-a angajat într-o alocare a creditului de tip sovietic. Prin menținerea ratelor dobânzilor la nivel scăzut, el ușurează expanisunea puterii guvernului federal prin creșteri gigantice ale cheltuielilor. Rezerva federală cumpără majoritatea datoriilor guvernamentale și dobânda pe care o plătește Unchiul Sam este de minimis. Să-l numim „deficit fără lacrimi”. Aceste resurse devorate de guvern înseamnă mai puține resurse pentru sectorul privat. Preponderent, SUA se află acum într-un proces de distrugere a bogăției în loc s-o creeze, în timp ce afaceri mici și medii au dificultăți majore în a-și securiza un flux de credit.

Ceea ce face Fed este o formă de coerciție din partea Marelui Guvern. Într-o piață deschisă, două părți pot să cadă de acord, voluntar, în privința unui anume preț. Dar când guvernul manipulează valoarea monedei, schimbă în mod arbitrar adevărata valoare a acordului vostru.

Marea Criză a fost văzută ca o dovadă a faptului că piețele libere sunt inerent instabile și că au nevoie de mâna călăuzitoare a guvernului ca să nu deraieze și că atunci când guvernul își retrage mâna avem parte de excesele de tipul celor care ne-au adus actualele probleme economice. Dar adevărul este că erorile guvernamentale au fost cele care au adus cele mai multe crize economice. Și totuși credința în economiștii-magicieni persistă. Ideea că economia este similară unei mașinării este absurdă – este simpla agregare a miliardelor de tranzacții dintre indivizi și dintre afaceri. Și, ca niciodată mai înainte, economiile naționale nu sunt insule izolate. Fiecare țară are propriile politici economice, dar condițiile din fiecare țară vor fi afectate de ceea ce se întâmplă în altă parte.

Lanțurile globale de aprovizionare devin și mai complexe. Să ne uităm la iPhone 4. Cu părți componente în valoare de 171 de dolari, este asamblat în China. Din aceste părți, doar puține, în valoare de șase dolari, sunt fabricate în China. Restul este adus din țări precum Germania, Japonia și SUA. Un alt lucru care ar trebui să ne facă neîncrezători față de această idee keynesiană a ghidării este schimbarea adusă în mod obișnuit din inovație. Ascensiunea fibrei optice a redus dramatic valoarea cablului din cupru deținut de companiile de telefonie. iPod-ul a făcut ca nenumărate magazine de muzică să fie depășite. Netflix a cutremurat din temelii existența altădată fericită a Blockbuster. Eficiența legendară a Wal-Mart a dus la închiderea a numeroase mici magazine, iar afacerea sa cu supermarketuri a forțat lanțurile tradiționale să treacă prin restructurări majore, dureroase, dacă nu chiar prin faliment.

Sunt suficient de bătrân să-mi amintesc acele lucruri omniprezente precum mașinile de scris sau telefoanele publice cu plată. Nu există nicio cale prin care modelele economice să țină cont – cu atât mai puțin să prezică – această inovație constantă. Direcțiile sale sunt imprevizibile. Tot ce pot face guvernele este să furnizeze un mediu în care aceste lucruri să se întâmple. Cum? Prin aplicarea legii, prin bani stabili, printr-un regim de taxare benign și prin reglementări de bun simț.§

TRADUCERE ȘI ADAPTARE DE ANDREI PANAIT
Autor: Steve Forbes
sursA: forbes.ro