În România, garantarea realizării unui obiectiv politic este doar praf în ochii publicului larg. Mediocritatea clasei politice aruncă în ridicol nu doar faptele unor indivizi politici, dar și responsabilitatea funcțiilor publice ocupate tocmai de politicieni.
Asumarea răspunderii de către aceștia devine doar un enunț neînsoțit de efecte concrete ale succesului sau eșecului realizării obiectivului de care s‑a făcut răspunzător cel în cauză. Asistăm zilnic la false „asumări de răspundere“, care nu fac altceva decât să sporească neîncrederea mulțimii în spusele și, mai ales, în faptele clasei conducătoare.
Și atunci ce mare poveste mai este și „asumarea răspunderii“ în ziua de azi? Deunăzi, premierul Emil Boc își umfla voinicește pieptul și anunța mândru la televizor că „își asumă răspunderea“. Suna de parcă doar atunci și doar cu ocazia particulară a promovării unor legi de altfel extrem de contestate (acum e vorba de noul Cod al muncii) – și eludând dezbaterea lor parlamentară – prim‑ministrul dă dovadă de curaj și face ce n‑ar face nimeni: să‑și asume răspunderea, adică o vitejie rar întâlnită. Altfel, ce răspundere? Ce asumare?
Ce e aia „răspundere“? Mă uit în DEX: obligația de a răspunde de îndeplinirea unei acțiuni, de îndeplinirea unui obiectiv. Tot DEX‑ul ne învață că „a trage (sau a chema pe cineva) la răspundere“ înseamnă a obliga pe cineva să dea socoteală de faptele sale. În aceeași linie explicativă, sintagma „pe răspunderea cuiva“ se referă la acele fapte ce se fac pe garanția (morală sau materială) a cuiva.
Definițiile sunt simplu de înțeles. De neînțeles rămâne felul în care clasa politică banalizează și aruncă în derizoriu judecarea neîndeplinirii unor obiective pentru care cineva și‑a asumat răspunderea. Garanția rămâne doar o vorbă în vânt.
Un premier conducând un cabinet mediocru (spun asta observând lipsa de personalitate a majorității membrilor săi, precum și lipsa de rezultate a acestora) zice cu emfază că‑și asumă răspunderea pentru un proiect de lege. Deși este evident că va trece respectivul proiect legislativ – Codul muncii – „pe sub preș“ printr‑un parlament care îi oferă încă lejer comoditatea votului majoritar. Deci ce mare asumare? Un președinte spune că își asumă răspunderea pentru un eșec național (ratarea aderării la spațiul Shengen), deși asta nu atrage de la sine și penalizarea, măcar și simbolică, a celui răspunzător. Un șef de partid spune că‑și asumă răspunderea pentru ratările politice din ultima perioadă, dar asta nu‑l face să‑și prezinte demisia de onoare. Un alt șef de partid își asumă răspunderea pentru că trece de la dreapta la stânga făcând o alianță cu scop meschin și călcând în picioare toată istoria partidului, iar garanția (morală sau materială) nu există în ecuație. Un ministru își asumă zilnic răspunderea pentru starea de sănătate execrabilă a întregii națiuni, un altul face la fel când vine vorba de educația națională, altul când vine vorba de sărăcia bugetară. Iar oamenii mor în spitale, copiii învață bătaia în școli și banii publici sunt aruncați în vânt.
În România, toți cei cu funcții publice cu greutate „își asumă răspunderea“ fără ca cineva – sau ceva – anume să‑i și tragă la răspundere. Nimeni nu plătește garanția răspunderii. Nimeni altcineva decât societatea în sine, ducem toți mâna la buzunare și plătim zi de zi fiecare „asumare de răspundere“ a incompetentei clase politice. Nimeni nu‑și asumă răspunderi reale, totul se întâmplă doar la microfon sau în declarații de presă. Iar oamenii uită parcă adevărata semnificație a „asumării de răspundere“. Responsabilizarea cuiva devine doar o vorbă goală, numai bună de scos ochii prostimii în discursuri simandicoase la ore de maximă audiență. Iar lumea învață, firesc, ce vede. Din nefericire, cetățenii din țara asta au modele proaste, iar ceea ce învață la ore de mare audiență este departe de a‑i face mai educați, mai culți, mai civilizați. Și mai responsabilă.
Modelele lumii românești de azi își „asumă răspunderea“ zilnic, pentru te‑miri‑ce prostii, sau pentru fapte pentru care știu sigur că nu vor fi niciodată cu adevărat trași la răspundere. Asumarea nimicului pare a fi o modă. Dar aceste presupuse modele poartă răspunderea pentru imbecilizarea unei națiuni mult prea suficiente și în același timp mult prea mândre ca să accepte distanța mare care o desparte încă de lumea civilizată. Până la urmă, o clasă imbecilă de lideri (care își spun așa fără a fi cu adevărat conducători și care își asumă doar fictiv răspunderea) nu poate să producă altceva – prin replicarea comportamentului ei la scară națională – decât o masă de manevră electorală la fel de neghioabă. Pentru care „asumarea răspunderii“ (votul, de exemplu) nu mai are nici o valoare. Și nici nu mai contează.
Daniel Apostol
sursa: moneyexpress.money.ro
Adauga comentariu