Asistenta universitară Oana Şerban, rechizitoriu teribil lui Liiceanu

După războiul de neînţeles pe care Gabriel Liiceanu l-a purtat cu Facultatea de filosofie, pe care a absolvit-o şi unde a fost profesor, iată că răspunsul i-a venit de unde se aştepta cel mai puţin: de la asistentul universitar Oana Camelia Şerban, cea care a cîştigat acel concurs împotriva „favoritului” lui Liiceanu.
Articolul devastator al Oanei Şerban a fost postat pe site-ul ziarului „Adevărul” şi merită reprodus în întregime, desigur, cu acordul autoarei:
Motto: Nu puteţi bea paharul Domnului şi paharul dracilor; nu puteţi lua parte la masa Domnului şi la masa dracilor. (1 Corinteni 10:21)

Stimate domnule profesor Gabriel Liiceanu,
Ne-am întors la „scrisori“ deschise, după opt ani. Asemenea texte fac parte din manierele dvs. epistolare şi dintr-o „cultură a dialogului“ care pe mine nu m-au convins niciodată. Am constatat că sunt o obsesie recurentă în articolele pe care le-aţi publicat în ultimul timp în Contributors, de la trilogia „Draci peste tot“ la „O ştafetă a răului“. Nu contează tandemul pe care îl plăsmuiţi şi îl analizaţi, nu contează interlocutorul; invariabil, în oricare dintre aceste materiale, mă trezesc pomenită cu insistenţă.

Un timp, am refuzat să vă răspund. Aţi pus rădăcinile acestui scandal acolo unde demnitatea se desparte radical de chipul uman al normalităţii. De altfel, ultimele pagini publicate în mijlocul „societăţii închise“ de la Contributors ne arată că, o dată la ceva timp, crucificaţi cu vanitate şi nesăbuire pe oricine nu vă satisface pofta în a conduce diferite instituţii publice după placul dvs., nu după legi. Da, acele legi pe care dvs. le consideraţi paravanul celor mulţi, dar care vă conferă aceleaşi obligaţii şi responsabilităţi de care uitaţi, preferenţial.

Dvs. împliniţi, în curând, vârsta de 80 de ani. Eu am cu jumătate de secol mai puţin. Aţi fi putut îmbătrâni frumos. O să vă spun imediat de ce aţi ratat această şansă şi cum vă vedeţi dvs. din locul în care ne desparte o epocă. 

Noi doi nu ne cunoaştem. De fapt, cineva trebuie să rostească în sfera publică adevărul: nu ne-am cunoscut niciodată. Eu am devenit studenta facultăţii când dvs. eraţi deja profesor emerit. Nu v-am avut profesor, nu m-aţi avut studentă (un scenariu de morală provizorie se iveşte numai dintr-atât: nu ştiţi cine sunt, nici cât pot profesional). Vă cunoşteam din cărţi – din eseuri, din cele 50 de minute duminicale ale emisiunilor cu dl. profesor Pleşu, un intelectual pentru care îmi păstrez încă toată admiraţia. Văd că şi dânsul scrie despre oameni pe care nu îi cunoaşte, probabil cedând solicitărilor dvs., în numele unei prietenii angajate. E drept, cred că nu v-a fost uşor în toţi anii aceştia să nu fiţi partea simpatică a cuplului. Domnul profesor Pleşu a fost întotdeauna purtătorul unui spirit spontan. Alături, v-am găsit pe dvs., concentrând o agresivitate afectivă latentă, de o predictibilitate obositoare. Ştim că în zilele de luni scrieţi la „gazeta de perete“. E drept, aţi început să mai pierdeţi ritmul, pe măsură ce atacurile au devenit mai dezordonate şi mai impulsive. Ne ghilotinaţi pe rând, pe cei pe care îi cunoaşteţi şi pe cei pe care nu îi cunoaşteţi. O faceţi pe platformele pe care le-aţi loializat de ani de zile, în care aţi investit cel puţin afecte. Aţi crescut aceste comunităţi virtuale de patronajul cărora vă bucuraţi discreţionar. Aici, în aceste lumi în care dvs. fabricaţi elite, vă duceţi războaiele gratuite cu oamenii necunoscuţi. Eu sunt unul dintre aceştia. V-am înţeles şi v-am aflat şi prin prisma lor. Dar oamenii care scriu şi vorbesc cu patimile dvs. în piept sunt fiinţe vulnerabile care nu au altă armă de atac decât sofismul, injuria şi capriciul. De curând, după ce am cunoscut demonii care v-au stăpânit gândurile de la Săptămâna Patimilor şi până la Înălţare[1], m-am gândit că a venit momentul să spunem publicului şi alte adevăruri pe care le-aţi păstrat ascunse. În plus, sunt poate printre puţinii oameni îndreptăţiţi să vă arate unde aţi greşit faţă de dvs. şi faţă de noi toţi: nu fac parte din niciun grup pentru dialog social, nu am culoare politică şi nu sunt copilul cuiva. Toate aceste lucruri fac de la început ca replica mea să nu fie întocmai comodă pentru dvs. În prima parte, o să vă răspund formal – mulţi dintre draci vor fi exorcizaţi. În partea a doua, îmi rămâne să vă vorbesc omeneşte – o să vă arăt cum e posibilă întoarcerea la îngeri. E o ciocnire între paharul Domnului şi paharul dracilor. Alegerea motto-ului nu e întâmplătoare, după cum puteţi băga de seamă.

 

Despre „fenomenologia măsluirii“ concursurilor universitare: ascundere, vină, responsabilitate

 

În luna februarie, aţi participat la o emisiune TV în care aţi comentat rezultatul concursului universitar pe care l-am câştigat. Trebuie spus că la momentul apariţiei dvs. la TV, concursul era încă în desfăşurare, aflându-se în faza depunerii şi soluţionării contestaţiilor. O să ignor, pentru un timp, limbajul folosit – mărturisesc doar că îmi era greu să recunosc figura intelectualului cu care ne obişnuiserăm în apariţiile mediatice de altă dată. O să „suspend“ şi grimasele succesive, care compun portretul unui om chinuit de pasiuni. O să rămân la „parada“ de… influenţă morală pe care aţi practicat-o, punând presiune pe cele două comisii de concurs, pe Senatul UB şi pe Rectorul instituţiei. Nu mă dumirisem, la timpul acela, cum e posibil să daţi telefoane, după cum declaraţi în emisiune, pentru a opri angajarea cuiva, oricine ar fi acea persoană. Însă nu despre dimensiunea morală sau juridică a gesturilor trebuie să vorbim acum. Mă întrebam, încercând să zăresc repere pe drumul gândirii dvs., câtă normalitate e într-o poveste în care cineva tânăr, care nu s-a bizuit niciodată pe nimeni şi care a trudit de când se ştie, se înscrie la un concurs, îşi expune rezultatele, îşi susţine proba didactică, aşteaptă cu emoţie rezultatele şi, într-o seară, se aude pomenit la TV de unul dintre cei mai importanţi intelectuali ai elitelor post-decembriste autohtone, care crede că dă un telefon Rectorului şi se rezolvă, câştigă concursul „cine trebuie“. Natura solicitărilor dvs. am înţeles-o la trei luni distanţă, dintr-un… „ricoşeu“ – să folosesc o sintagmă pe placul dvs., când îi reproşaţi Rectorului: „Promisiunea numărul (3) n-a mai existat: despre concursul cu dedicaţie pentru postul de asistent nu ai suflat o vorbă.“[2]. Aşa ceva nu se face. Abia atunci am înţeles.

O să fac eu gestul pe care dvs. l-aţi ocolit. Să sintetizăm în trei părţi argumentele care ar fi trebuit să ducă, în opinia dvs., la anularea concursului:

(1). Studiile mele sunt parcurse exclusiv în România, în vreme ce contracandidaţii mei au făcut studii în străinătate şi au „rezultate prodigioase“.

(2). Tematica de concurs este inspirată din teza mea de doctorat (reiau afirmaţia dvs. din expunerea „ştafetei răului“: „Să nu ne pierdem însă cu firea! Or fi ei grozavi, dar n-au cum să răzbească cu o bibliografie şi o tematică, cum spuneam, inspirate din lucrarea de doctorat a candidatei noastre“).

(3). Am coeditat volume cu membrii comisiei de concurs.

Să vedem cum stau lucrurile de fapt. Adevărul este că trei dintre cei patru candidaţi care au participat la acest concurs au absolvit Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Filosofie (la nivel de licenţă, master, doctorat). De asemenea, trei din patru candidaţi au un doctorat obţinut în cadrul acestei instituţii. Doi din patru candidaţi erau angajaţi ai UB la momentul desfăşurării concursului. Deci, competiţia nu a fost între „cineva dinăuntru“ şi „cineva din afară“. Argumentul patriotismului, pe care l-aţi invocat în emisiune – neacceptarea unui candidat plecat la studii în străinătate e o formă severă de încălcare a patriotismului – poate fi întors împotriva dvs.: şi cei care au ales să rămână în ţară şi să schimbe ceva, odată respinşi, ar putea fi consideraţi unelte ale instrumentalizării urii împotriva ţării.

Vreţi să discutăm despre rezultate prodigioase obţinute la doctorat de către candidaţii care au avut studii sau stagii în străinătate? Atunci, vă invit să ne spuneţi câte pagini consideraţi dvs., în urma experienţei de conducător de doctorat (cu 9 doctoranzi brilianţi, după cum îi lăudaţi) că sunt demne de o teză de doctorat? 100? 200? 300? Înainte să fi mers pe argumentul (1), ar fi trebuit să vă uitaţi puţin prin lucrări. Când te prezinţi la un concurs didactic cu un titlu de doctor obţinut pentru o teză de 87 de pagini din care 20 însumează bibliografia (de la pagina 67 la pagina 87), iar 16% din conţinutul cercetării reprezintă citate (adică 24 de pagini!), eu nu văd unde se ascund rezultatele prodigioase (pesemne în cele 43 de pagini rămase). Sigur, uneori e suficientă o frază ca să schimbi o lume. Dar în cazul doctoratelor, lucrurile stau altfel. Am ales acest exemplu pentru că autorul acestei teze este un colaborator Humanitas – m-am gândit că ar trebui să ştiţi un asemenea detaliu. E drept, fac referire la criterii formale. Dar, dacă doriţi, putem discuta şi din perspectiva standardelor de conţinut. Altminteri, nu e prima lucrare pentru care se obţine titlul de doctor la asemenea parametri. Chiar dvs. aţi condus o teză pe care am descoperit-o de curând cu aceleaşi „caracteristici“ de performanţă doctorală precum cea de mai sus. Dar să nu ne pierdem în detalii.

Să ne uităm la bibliografia concursului la care am candidat: probabil că vreun whistle-blower v-a sugerat că bibliografia de concurs se suprapune cu bibliografia tezei mele doctorale. Cu siguranţă, nu şi-a făcut temele cum trebuie, căci dacă aţi fi citit chiar dvs. teza, aţi fi observat că plec de la celebra carte Structura revoluţiilor ştiinţifice, a lui Thomas Kuhn, şi de la studiile sale cu privire la posibilitatea de a aplica teoria sa asupra revoluţiilor artistice. Concepţiile unor autori precum George Kubler, E. M. Hafner, R.S. Root-Bernstein sau Noel Carroll (alături de care am publicat de curând la Routledge) sunt partea centrală a tezei mele de doctorat. Nu există vreunul dintre aceştia pomenit în bibliografia de concurs, altminteri extrasă din bibliografiile de curs şi de seminar ale disciplinelor din încărcătura postului.

V-a mai rămas argumentul (3). Abia acum începem să vorbim. Pentru aceasta, trebuie să alăturăm afirmaţiei dvs. din ultimul articol de pe Contributors – „Apoi, câţiva membrii [sic!] ai comisiei de concurs sunt co-autori cu candidata noastră în volume colective. Ce dacă la punctul 6 b al Regulamentului de concurs se vorbeşte de «înlăturarea oricărei forme de discriminare şi asigurarea unui acces echitabil la funcţiile didactice din cadrul Facultăţii?»“ – un extras din „Draci peste tot III“ (aţi generat atâta bibliografie că va trebui să construim un aparat critic pentru ea): „M-am milogit odată în Consiliul facultăţii pentru un curs Husserl de un semestru, ţinut de un doctorand care, încă de pe atunci, era cel mai bun specialist în materie de la noi, colaborator constant la Husserl Archiv şi traducătorul câtorva cărţi fundamentale ale întemeietorului fenomenologiei. Îl cheamă Christian Ferencz-Flatz“.

Ei bine, cititorii dvs. nu cunosc nişte „ascunderi“ care ţin de „fenomenologia măsluirii concursurilor didactice“. S-o fi întrebat vreodată cineva de ce nu spuneţi nimic despre discipolii dvs. angajaţi în instituţia noastră? De ce nu spuneţi nimic (relevant) despre dl. Cătălin Cioabă, care s-a şcolit în Universitatea din Bucureşti (licenţă, master, doctorat) şi ulterior a devenit aici profesor? Parcă aminteaţi la un post de televiziune, în februarie, atunci când n-aţi uitat de salamul cu soia pe care se presupune că l-au mâncat cei ca mine, care am stat la talpa universităţii pentru a ajunge în poziţia de dascăl, că dvs. sunteţi de părere că niciun absolvent al unei universităţi nu ar trebui să predea în universitatea pe care a absolvit-o. Trebuia să îi împărtăşiţi şi profesorului Cioabă această opinie. Şi el a parcurs anii de licenţă, master şi doctorat „în biata cantină din Grozăveşti“, ca să vă citez cu rigurozitate. V-aţi rezumat la a spune că unii candidaţi la concursurile universitare au coautorat (atenţie, nu coeditat, dar această diferenţă pentru dvs. e apăsătoare) volume cu membrii comisiilor de concurs. Vă dau o veste. Dl. prof. Cioabă a coeditat în 2011 Liber amicorum, volumul dvs. aniversar cu ocazia împlinirii vârstei de 70 de ani, alături de un dascăl din facultatea noastră, pentru care am toată preţuirea, dar care, mai târziu, în 2014, a fost membru în comisia de concurs a domnului Cioabă. Sigur că nu aţi rostit un cuvânt despre toate acestea. Ar fi fost nepotrivit pentru memoria dvs. acest exerciţiu de voinţă şi putere. Dar bucuria trebuie să vă fi fost nemăsurată citind volumul.

  

Avem două probleme. Prima este aceea că, după standardele dvs., dl. prof. Cioabă a câştigat postul de lector din 2014 în condiţii nelegitime, coeditând volume cu membrii comisiei, ceea ce ne îndreptăţeşte să suspectăm că domnia sa se afla în relaţii partizane cu evaluatorii. Conchidem că exact ce îmi reproşaţi mie ar trebui să îi reproşaţi şi mai mult discipolului dvs. I-aţi spus, dle. Liiceanu, vreodată, ceva de asta? I-aţi spus câtă vină simţiţi pentru faptul că volumul dvs. aniversar va fi o pată perpetuă pe cariera dlui. Cioabă? V-a spus vreodată dl. Cioabă, cu conştiinţa încărcată, că nu ştie cum se va mai uita în ochii lumii, după o asemenea întâmplare?

Sigur că nu, pentru că şi în cazul domniei sale, şi în cazul meu, argumentul nu se susţine: problema e de coautorat (a scrie împreună cu cineva un articol sau o carte), nu de coeditat (a strânge împreună cu cineva articolele unor autori într-o carte şi a asigura apariţia ei). Ca şi mine, domnul Cioabă a coeditat un volum cu un membru al comisiei sale de concurs. Pe mine mă condamnaţi, pe el îl lăudaţi. Ei bine, rămâne totuşi un „rest“ pe care, vedeţi dvs., nu îl putem „suspenda“, ca să mă exprim în chip fenomenologic.

 

Bibliografia de la concursul cîştigat de dl. Cioabă.

 

Cazul meu l-am discutat. Dar cât de moral vi se pare dvs. că un candidat dă examen dintr-o bibliografie care conţine cărţi traduse şi comentate de el? Eu nu am văzut în bibliografia concursului pe care l-am câştigat nici cărţi scrise de mine în urmă cu câţiva ani, nici alte lucrări în dreptul cărora să scrie „tradus / editat de Oana Şerban“. În schimb, iată ce găsim în bibliografia unuia dintre cursurile integrate în norma concursului susţinut de dl. Cătălin Cioabă, în debutul carierei sale didactice:

Aşa ceva e mai greu de găsit: candidatul să dea examen la angajare din lucrări scrise, editate sau traduse de el. Eu aştept să îmi răspundeţi ceva legat de asta, domnule profesor Liiceanu, apropo de onestitate şi dialog. Îmi amintesc că aveţi un prieten care califica, luna trecută, drept „tupeu universitar“ gestul epistolar al Facultăţii de Filosofie, ca replică la adresa „Dracilor peste tot“. M-a siderat exprimarea. Semnatarii probau, în viziunea domniei sale, „atâta tupeu de a-l înfrunta pe Gabriel Liiceanu“. Ştiţi ce e tupeu? Să aplici dublul standard, dubla măsură pentru oameni. Dacă lucrurile sunt favorabile ţie, să le treci sub tăcere. Dacă le poţi manipula ca să distrugi pe un altul, să o faci fără ezitare şi fără oboseală. Tupeu universitar înseamnă să dai concurs la angajare dintr-o bibliografie parţial semnată de tine şi apoi să speculezi că altcineva se face vinovat de păcatele tale, deşi nu ai nicio probă empirică, factuală, concludentă pentru asta.

Ca să închei şi să nu uit de alăturarea celor două premise de lucru extrase din articolele dvs., îngăduiţi-mi să vă împrospătez memoria, dacă uitarea nu v-a cuprins fiinţa. Mai ţineţi minte care au fost candidaţii înscrişi la concursul câştigat de dl. prof. Cioabă? O treime fenomenologică ni se dezvăluie. Dl. Christian Ferentz-Flatz – despre care recunoaşteţi, în fragmentul mai sus citat, că e cel mai bun cercetător în această arie disciplinară, dl. Cristinel Ciocan (un fost doctorand al dvs., despre care citeam deunăzi că a comis 45% autoplagiat în teza de doctorat de la Sorbona, ceea ce din start face ca din cei 9 doctoranzi – puţini şi brilianţi – pe care i-aţi avut, unul să pice) şi dl. Cătălin Dănuţ Cioabă, care urma să dea examen din cărţile traduse şi editate de el. Folosind doar aprecierile dvs., situaţia e clară: cel mai bun a pierdut. Nu Ferentz a rămas la catedră. Ani mai târziu, am ajuns să stau să mă uit în ograda dvs. fenomenologică şi să scot la iveală asemenea forme de impostură. Ele capătă dimensiuni groteşti atunci când primesc şi nuanţe politice.

Mă îngrozeşte faptul că am ajuns protagonista unui clip electoral anticorupţie în care dl. Cioabă mă aruncă fără temei. Un clip sponsorizat politic. Un material care, prin resursele din spatele său şi prin mesaj, politizează, într-un sens, viaţa universitară, un spaţiu în care catedra de profesor nu trebuie confundată cu tribuna de politician. Un film prost, în care ne-am trezit pomeniţi tot felul de oameni fără legături între noi. Că dl. Cioabă poartă lupta anticorupţie după formula „hoţul strigă hoţul“ vede oricine are luciditatea şi răbdarea să cântărească cele spuse şi arătate mai sus. Că nu înţeleg de ce, în ultimul timp, dvs. îi zăriţi „frumuseţea umană“ ce răsare din spatele acestui clip, după cum ziceţi într-un comentariu pe care ajungeţi să îl faceţi la ultimul dvs. articol, ştiind foarte bine, de fapt, toate aceste detalii, e un lucru care pentru mine rămâne într-o stare de ascundere. Că cei care scriau mai deunăzi despre „tupeu universitar“, care spuneau că le e „pur şi simplu ruşine“ după ce vă luau articolele drept literă de lege, nu or să se lase cotropiţi de aceeaşi ruşine chiar şi după autoplagiatele în curs de evaluare, nu mă surprinde! Aşa se practică jocul dublului standard.

Altminteri, în tot scenariul acesta cu etichete – autoplagiatori, corupţi, propagandişti, mă mai şochează uneori trimiterile ad radices: „poetă din Buzău“[3], „filosof de la Videle“. Şi dvs. sunteţi „eseist din Vâlcea“ (unii spun din Caracal), dar nu văd de ce e important locul în care ne-am născut, altcumva decât pentru a înţelege prin ce minune ni s-au scris astral emeridele de aşa natură încât am ajuns toţi într-o poveste cu „draci peste tot“, care pare descinsă dintr-un suprarealism al gândirii. Despre partea formală găsesc că am scris suficient. Haideţi să ne revenim după mica exorcizare şi să ne privim ca oameni.

 

Despre tragedia care se întinde între draci şi îngeri

 

Portretul dvs. moral e plin de contradicţii. Iar oamenii traversaţi de contradicţii nu pot avea decât o existenţă tragică, aţi spune dvs.

1. Reclamaţi că intelectualii unor facultăţi din universitate sunt filosofi fără operă. Dar toată opera dvs. filosofică se rezumă la teza de doctorat şi la traduceri, uneori în colaborare. En passant, dl. profesor Cioabă scria unui internaut: „ce-aţi fi vrut, dom’le, să scrie un ISI despre relaţia mentor-discipol? Fireşte că a scris la Contributors”. Vă întreb şi îl întreb nu dacă aţi fi putut scrie un ISI, ci dacă aveţi tăria să scrieţi filosofie în mod profesional? După 60 de ani de carieră, nu zărim mulţimea de articole prodigioase înregistrate în cele mai mari baze de date internaţionale. În rest, toate cărţile dvs. de autor sunt eseuri, jurnale, biografii, nebunii de a gândi cu propria minte, de a ridica peste noi continentele insomniei dvs. Unde sunt toate aceste opere publicate? La o editură care vă aparţine. E drept, nu ştiu dacă Routledge sau Oxford v-ar fi publicat vreodată eseurile. Altă cale nu aveaţi, decât propria editură. Aţi publicat exclusiv „acasă“. Parcă era important pentru un cercetător de marcă „să joace şi în deplasare“, cum bine spuneţi şi pretindeţi de la alţii. De aceea, prima contradicţie a personalităţii dvs. este că sunteţi un bun autor de eseuri, dar nu aveţi operă filosofică profesională.
2. Aţi făcut din dl. Cătălin Cioabă un whistle-blower. Dar, pentru acesta, cuvinte precum „adevăr“, „onestitate“, „transparenţă“ sunt ceva străin. După ce m-am uitat în dosarul online care cuprinde documentele de la concursul lui, disponibile pe site-ul facultăţii, ar trebui să-l întreb cu propriile cuvinte: „De ce ne-ai batjocorit?“ Dar vă întreb pe dvs.: cum aţi putut să ştiţi toate aceste lucruri şi să le ascundeţi fără ezitare?! Altminteri, toată campania aceasta de „exorcizare“ poate fi uşor citită într-o altă cheie: a teasing-ului, a hărţuielii afective şi morale. A doua contradicţie este că, deşi aţi vorbit despre adevăr toată viaţa dvs., aţi procedat de fiecare dată ca un sofist, mărturisind public doar părţile ce vă convin. Iar aceasta falsifică adevărul.
3. Vorbeam despre opera pe care ne-o lăsaţi moştenire. Aţi scris despre receptarea tragicului în antropologia marxistă. E ultima parte a tezei dvs. de doctorat, din volumul Tragicul. O fenomenologie a limitei şi depăşirii, în prima ediţie apărută în 1975 la editura Univers. Alegeţi să scoateţi capitolul din ediţiile ulterioare, fără vreo notă explicativă, fără vreo urmă de remuşcare. Aveţi dreptate! Toate aceste gesturi rostesc ceva despre „limita“ unui destin care îşi pierde moralitatea. Veţi spune că „aşa era în timpul regimului, toţi scriaţi, mascat sau nu, ceva despre marxism“. Uitaţi însă că ceea ce reclamaţi ca fiind culpa condeiului contemporanilor dvs. e culpa care vă aşază, prin gestul de a o face pierdută, în rândul intelectualilor inconsecvenţi, care şi-au îngropat bine urmele după `89. Nu e totuşi o surpriză gestul dvs.; Heidegger a şters dedicaţia către Husserl din primele pagini ale volumului Fiinţă şi Timp imediat după moartea acestuia, când i-a preluat catedra. Asta nu îl face un filosof indezirabil, doar un autor pentru care recomandăm opera, nu omul. În cazul dvs., opera nu prea există, omul e pierdut printre tot ce e omenesc, prea omenesc (ca să folosesc o butadă nietzscheană), printre pasiunile şi dorinţele lui.

A treia contradicţie care vă aparţine este că militaţi pentru „deschideri“ ca marcă a gândirii şi autenticităţii, dar v-aţi construit întreaga identitate publică prin „ascunderi“, „uitări“, „omisiuni“ şi „închideri“. Bizară contradicţie, într-adevăr, numai când stai şi te gândeşti că aletheia dragă, adevăr pe limba elinilor, se traduce ca joc între lumină şi întuneric, între ceea ce se ascunde şi ceea ce se dă. 

4. Vi-l amintesc pe Kant, în al cărui proiect „Spre pacea eternă“, filosofii ar trebui să se ferească de cea mai teribilă impostură: propaganda politică şi aservirea. „Nu este de aşteptat ca regii să filosofeze sau ca filosofii să ajungă regi, dar nu este nici de dorit: căci posedarea puterii corupe inevitabil judecata liberă a raţiunii. Faptul că regi sau popoare regeşti (care se guvernează după legile egalităţii) nu i-au împuţinat şi nici nu i-au redus la tăcere pe filosofi, ci i-au lăsat să se exprime liber, este indispensabil în clarificarea îndeletnicirii lor şi, pentru că această clasă, conform naturii sale, este incapabilă de versatilităţi şi de interese de grup, se află în afara bănuielii de a face propagandă.“ (Imm. Kant, Spre pacea eternă, ed. ALL, 2008, p. 102). Nu vă condamn că aţi făcut politică. Vă judec că aţi făcut campanie politică unui om pentru care „tâmpirea învăţământului românesc“ (din care faceţi parte şi dvs. ca profesor) constă în producerea unui număr mare de filosofi, nu de tinichigii. Eu nu m-aş fi apropiat de cineva care uită că e de datoria filosofului să vegheze cetatea şi guvernarea polisului. Şi în niciun caz nu aş fi făcut din misiunea mea civică un serviciu politic de slujire pură faţă de cineva care, după ce s-a bucurat de lobby-ul meu din postura de filosof, îşi retractează declaraţia nonşalant: „Am exagerat şi eu, am greşit-o, nu-s chiar toţi (n.a. idioţi)“[4].

Altminteri, poziţia de profesor de filosofie e utilizată de dvs. după cum vă e mai prielnic. Vă deziceţi de Facultatea de Filosofie când scrieţi despre „bălţile stătute“ ale universităţilor noastre, dar în Parlamentul European vă prezentaţi ca fiind „Profesor la Facultatea de Filosofie“. Să nu vă fie ruşine să adăugaţi „Emerit“. E un titlu nobil, denotă experienţa şi senectutea, afirmând totodată realitatea raporturilor reale dintre dvs. şi instituţie. Jigniţi memoria şi excelenţa Facultăţii de Filosofie, dar, de curând, scandaţi pentru justiţie de pe treptele instituţiei noastre. Vedeţi, biata cantină din Grozăveşti a devenit brusc un loc nimerit din care să duci lupta pentru dreptate. Să ştiţi că dreptatea nu poate fi înfăptuită de către cei nedrepţi. A patra contradicţie care vă determină este că vă recomandaţi ca fiind o fiinţă liberă care acţionează exclusiv civic, dar toate discursurile dvs. vizează şi se transformă într-un praxis politic. A vorbi despre politică înseamnă, într-un fel, a face politică. Şi aţi făcut-o exact pentru animalele politice (zoon politikon) mai puternice decât dvs., ceea ce vă adânceşte vulnerabilitatea.

5. Din toate articolele dvs. rezultă că sunteţi măsura tuturor lucrurilor, „a celor care există precum există, şi a celor care nu există, precum nu există“. Îl recunoaşteţi, desigur, pe Protagoras. Refuzaţi orice alteritate şi vă mâniază răspunsurile instituţionale. Pentru dvs., instituţiile sunt oameni, iar cea mai înaltă umanitate vă aparţine. Nu o să fac referire acum la presiunile publice pe care le-aţi deghizat în atacuri de conştiinţă, în timpul în care concursuri universitare erau în desfăşurare, după toate procedurile legale. Îmi pare rău, domule profesor Liiceanu, dar universităţile se conduc după legi, nu după voinţa dvs. de putere. Pentru că sunteţi o persoană publică şi vă bucuraţi de o anumită notorietate, intervenţiile dvs. pot fi interpretate ca o paradă (mă rog, un „trafic …“) de influenţă morală. Nu asta mă uluieşte! Ci dorinţa neobosită de a fi singurul individ care poate face uz public de raţiunea sa, în vreme ce toţi ceilalţi, discipoli sau adversari ai dvs., trebuie să se rezume la uzul privat. Această contradicţie vă suspendă orice şansă a dialogului autentic şi rezonabil.
6. Nu pot să înţeleg în ce măsură aspiraţi să vă păstraţi drept o conştiinţă morală la nivelul opiniei publice cât timp „o poveste cu cafea, cola şi vin din 1990 sau cum puteai deveni paranoic după mineriadă“ ne ajunge sub ochi chiar ca mărturie a dvs. O amintesc aici pentru că, de curând, văd că aţi stat să număraţi sticlele de apă şi de cola de la nişte doctorate – or, cred că asta e doar un „ricoşeu“ din propria istorie personală, demn de interpretat psihanalitic, pe care îl redau mai jos.

După ce aţi trăit spaima ipotezei că Măgureanu v-ar fi putut otrăvi cu un pahar de cola, în locul unei cafele pe care aţi refuzat-o din instinct de autoconservare, după ce v-aţi urmărit „până seara toate mişcările peristaltice“, luându-vă „temperatura“ şi temându-vă pentru viaţa dvs., v-aţi gândit că metoda cea mai bună prin care puteţi preţui viaţa celor dragi, este să duceţi „o lădiţă cu şase sticle de vin alb“ (pretins otrăvite) primite „din partea domnului director“ de la Securitate, la „sediul GDS din Calea Victoriei“. Mărturia e năucitoare. O citez, pentru că propriile dvs. cuvinte sunt cele care vă dau în vileag.

„M-am tot învârtit în jurul lădiţei câteva zile şi am terminat prin a trage concluzia că n-ar fi fost nici o problemă să se fi introdus ceva prin dopul sticlelor cu o seringă, de pildă. Era mai prudent să nu le deschid. Dar ce să fac cu ele? Dacă n-aveau nimic, ar fi fost păcat să le arunc. Apoi mi-a venit ideea salvatoare: la prima întâlnire a Grupului, le-am dus la sediul GDS din Calea Victoriei. Bineînţeles, n-am deconspirat provenienţa. Au fost primite – şi băute pe loc – cu mare bucurie. În ce mă priveşte, învăţasem din vizita la domnul Măgureanu ceva: paharul din faţa mea a rămas toată seara neatins. Apoi au trecut zilele şi am constatat că toată lumea era bine: numărul membrilor Grupului nu scăzuse nici măcar cu unu. Am oftat uşurat. Pleşu avusese dreptate: eram paranoic.“[5]

Vă contrazic. Paranoia era un reflex mental şi spiritual al acelei perioade a terorii, dar gestul dvs. e făcut din calcul, nu din spaimă. În locul coşului de gunoi, aţi preferat să oferiţi sticlele de vin celor din GDS. Contradicţia este clară: veţi fi dispus să îi jertfiţi invariabil pe toţi cei care pot avea o şansă concurentă la viaţă, alta decât aceea pe care le-aţi lăsa-o dumneavoastră. Ziua în care am citit povestea de mai sus e ziua în care am încetat să mă mai întreb cine sunteţi cu adevărat.

Toate contradicţiile înfăţişate până acum sunt o altă formă de a vă arăta de ce „fenomenul dublului standard“ vă caracterizează.

 

Ultima scrisoare

 

Închei rândurile mele într-o notă afectivă. Cred că am scris unui om care şi-a pierdut Humanitas-ul din el. Ce fel de fiinţă postumă poate rămâne din prezenţa minţii, lucrului, cuvântului şi gândului lui, după toate manipulările rostite în trilogia „dracilor peste tot“ şi în întruchiparea „ştafetei răului?“ Una care ne face şi pe noi să aşteptăm o altă omenire. Până acum, am scris plecând doar de la cei pe care îi iubesc; nu am crezut vreodată că o să scriu şi pentru cei care nu pot să cunoască în inima lor altceva decât iubirea de sine. Iată că am făcut-o, pentru că în cruciada dvs. pornită pentru apărarea unor adevăruri personale care ţin de epocile în care unii dintre noi nici nu ne născuserăm, aţi „ricoşat“ în cine nu trebuie. Ne-aţi agăţat furibund şi ne-aţi târât, aşa, kilometri de maculatură, prin poveştile în care ne-am trezit printr-o „stare de aruncare“.

Am scris acest text sperând că e ultima scrisoare pe care v-o mai scriu vreodată. Ştiţi bine că tot ce aţi făcut în ultimul timp este o „întoarcere a refulatului“. Nimeni nu poate trăi aşa. Nu dacă aspiră la normalitate. Sunt unele lucruri care nu se fac vreodată. Dintre ele, două ar trebui să vă rămână în minte, acum, când senectutea vă aparţine prin etate: că nu te atingi de memoria celor care nu mai sunt printre noi şi că nu-l ponegreşti pe acela pe care nu-l cunoşti şi care nu ţi-a greşit. Vorbiţi mult, în ultimul timp, despre ură, despre răzbunare, despre durere. Un discurs în deplină contradicţie cu tot ce faceţi faţă de noi.

Nu e suficient că aţi plăsmuit duşmănii asupra colegilor dvs., aţi gândit că toţi discipolii lor sunt duşmanii dvs. Şansa noastră e vederea unuia de către celălalt ca cei ce suntem, nu ca urmaşii, copiii, discipolii cuiva. Ca autori. Ca fiinţe umane independente. Ca gânditori care au evoluat având preocupări intelectuale nu de ieri, de azi, ci dintr-un timp în care proiectul de viaţă al fiecăruia creştea de la sine. Aveţi o gândire morală analogică, de neînţeles pentru mine. Aşa am ajuns să vă scriu, dintr-o nepermisă extindere a animozităţilor dvs. dinspre mentorii mei, profesorii mei, oamenii din jurul meu, asupra mea. Şi aşa ne-am pomenit toţi într-un război care nu ne aparţine, şi care nici măcar nu e război, ci un atac nervos al dvs. la adresa tuturor. Ştiţi care e partea cu adevărat tragică a acestui fapt? Că toate răbufnirile dvs. nu sunt povestea noastră de viaţă. Altminteri, aveaţi dreptate în Uşa interzisă (să ştiţi că uşile sunt deschise sau închise, doar intrările interzise) : „a trebuit (…) să mă destram, să mă detest, să mă înec în regrete şi remuşcări şi să mai vreau, totuşi, să mă adun din nou. Fără toate astea, orice pagină scrisă în nume propriu nu este decât o enormă pălăvrăgeală“. Cumva, după atâţia draci peste tot – înţeleşi ca destrămări, detestări, regrete şi remuşcări – graniţa dintre pălăvrăgeală şi vendetă e una subţire.

***

Nu cred că vorbele ne mântuiesc sufletul. Nu există mântuire fără căinţă şi fără iertare. Mai mult, nu e suficient să îţi ceri iertare, dacă nu înţelegi şi pentru ce. Însă „cred că este firesc ca persoanelor acuzate pe nedrept să li se ceară scuze, fie şi prin prisma unui gest formal“. Aş fi surprinsă să nu vă amintiţi de unde m-am autocitat. Oamenii ca dvs. nu uită niciodată. Tocmai de aceea am ajuns aici.

[1]{C} Perioadă în care au fost publicate articolele menţionate.

[2]{C} Extras din articolul „Draci peste tot (fine). Dansul Rectorului“.

[3]{C} Cu siguranţă, dvs. aţi fost un poet mai precoce. Las aici link-ul către prima dvs. poezie, aşa cum v-o amintiţi într-un interviu. Sunt sigură că va fi răvăşitoare pentru toţi cititorii.

[4]{C} mediafax.ro

[5]{C} realitatea.net”.

Reaminitm cititorilor noştri că Oana Camelia Bogdan, autoarea artiolului de mai sus, este acum asistent universitar la Facultatea de filosofie din Bucureşti, după ce a cîştigat detaşat concursul din acest an, la care a participat şi „favoritul” lui Gabriel Liiceanu, Răzvan Ioan. Nemulţumit că omul lui s-a clasat abia pe locul trei, la mare distanţă de Oana Şerban, Gabriel Liiceanu a postat un adevărat serial pe „contributors.ro”, în care a atacat dur Facultatea de filosofie, fiind secondat de Cătălin Cioabă, plagiatorul lui Perpessicius într-o ediţia a poeziilor lui Mihai Eminescu, editată de Humanitas!

Ţinta principală a fost chiar decanul facultăţii, dar de răutăţile lui Liiceanu n-a scăpat nici Oana Şerban. Acest răspuns al Oanei Şerban va rămîne, desigur, în istoria Facultăţii de filosofie, reprezentînd un adevărat Rechizitoriu pentru Gabriel Liiceanu, cunoscut ca exponentul acelei grupări numite „elita lui Traian Băsescu”.

Autor: Ion Spanu

Sursa: cotidianul.ro