Polonia și-a dat seama brusc că nu poate finanța la nesfârșit Ucraina și refugiații ei. Ironia este că în timp ce Polonia a căutat să colonizeze Ucraina, Polonia însăși a fost colonizată în continuare de UE.
Goana nostalgică, neo-imperială, de a reconstitui Commonwealth-ul pierdut de mult printr-o fuziune a Poloniei cu Ucraina într-o CONFEDERAȚIE DE FACTO s-a dovedit a fi de scurtă durată, după ce Varșovia și-a dat seama brusc că nu poate finanța la nesfârșit Kievul și refugiații săi.
Totul a părut perfect la început după ce președintele Duda și omologul său ucrainean Zelensky s-au laudat unul față de celălalt, la sfârșitul lunii mai, în timp ce vorbeau în fața Radei poloneze. Ei au vorbit cu nostalgie despre revenirea la vremurile în care nu existau granițe între ei și s-au angajat să creeze o uniune vamală în acest scop, printre alte inițiative cuprinzătoare de conectivitate.
Această confederație de facto suna bine pe hârtie, dar Polonia și-a dat seama rapid că bugetul său pur și simplu nu își poate permite acest proiect geopolitic ambițios.
Primele probleme au apărut doar câteva zile mai târziu, după ce prim-ministrul Morawiecki a cerut ca Norvegia să dea imediat tot profitul suplimentar obținut din vânzările de energie până acum, în acest an, către Varșovia și Kiev.
Oslo, desigur, a refuzat, iar apoi Polonia s-a plâns că Germania nu a înlocuit cele 200 de tancuri mai vechi pe care Varșovia le-a dat Kievului cu altele mai noi, așa cum pretindea că a promis vecinul său.
Berlinul a negat că orice astfel de înțelegere a fost vreodată încheiată, ceea ce a lăsat Polonia în criză, după ce, în cele din urmă, factorii de decizie polonezi și-au dat seama că tocmai au fost „jucați” de Germania să transfere jumătate din tancurile țării lor în fosta Republică Sovietică în schimbul a, practic, nimic.
Intrată în panică, Polonia a cerut apoi ca sediul ONU pentru reconstrucția Ucrainei să aibă sediul în țara sa, presupunând că comunitatea internațională va încerca să îl construiască prin schema pe care Zelensky a împărtășit-o în timpul Summitului Economic Mondial de la Davos, prin care partenerii săi pot prelua controlul asupra „unei anumite regiunI a Ucrainei, oraș, comunitate sau industrie”.
Varșovia dorește, evident, să obțină partea leului din aceasta sau cel puțin să se aleagă cu o parte din fonduri pentru presupusa facilitare a acestui proces, care, la rândul său, o poate ajuta să compenseze nespusele miliarde de dolari pe care le-a cheltuit deja pentru Ucraina. De aceea, vrea să găzduiască acel sediu.
Această cerere, ca practic orice altceva pe care Polonia le-a cerut până acum – cum ar fi ideea anterioară a lui Duda în timpul ultimei sale vizite la Kiev, că Occidentul condus de SUA reinvestește activele străine furate ale Rusiei în reconstruirea Ucrainei, fapt care ar servi la subvenționarea confederației de facto a Poloniei și Ucrainei -, nu a fost îmbrățișat cu entuziasm de aliații săi așa cum se aștepta Varșovia.
Astfel că Polonia a înțeles acum că nu poate continua să își finanțeze pe termen nelimitat proiectul geopolitic cu Ucraina în aceeași măsură în care se așteptase. De aceea, își reduce brusc ajutorul generos pentru refugiații ucraineni, întrerupând livrările gratuite de combustibil”.
„Ucrainizarea” societății poloneze de către partidul de guvernământ „Lege și Justiție” – PiS – ne referim la primirea a peste 3 mil. de refugiați – a avut scopul de a-i transforma pe acești „noi sosiți” ca „ agenți de influență ” în cealaltă jumătate a Commonwealth-ului reconstituit de facto (Ucraina).
Ei se așteptau ca acest lucru să fie finanțat de Bruxelles prin tranșa promisă de ajutor pentru refugiați de aproximativ 150 de milioane de euro, care n-a fost plătită nici până azi.
UE a aprobat aproximativ 35 de miliarde de euro sub formă de granturi și împrumuturi către Polonia, ca parte a unui program de redresare a COVID-19, dar reține această asistență până când va îndeplini cerințele Bruxelles-ului de a-și reforma sistemul judiciar.
Cu alte cuvinte, Polonia a fost jucată de toată lumea – în special de Germania – în a-și asuma rolul principal al blocului comunitar în sprijinirea cuprinzătoare a Kievului și a milioanelor sale de refugiați, doar pentru a fi lăsată în impas fără nicio asistență substanțială până când va recunoaște în mod unilateral o problemă semnificativă de interes naţional legat de autonomia sa strategică.
Ironia este că, în timp ce Polonia a căutat să colonizeze Ucraina, Polonia însăși a fost colonizată și mai mult de UE.
Lecția de învățat este aceea că politicienii unor țări pot fi ușor manipulați făcând apel la nostalgia lor imperială, așa cum a fost PiS de așa-numiții „aliați”. Impingându-i să preia conducerea în a suporta „temporar” costurile a ceea ce este descris ca un „efort multilateral”, forțele externe îi pot face să meargă atât de departe încât să nu își poată inversa politicile fără a suporta anumite costuri serioase pentru ei înșiși, chiar și fie doar reputaționale sau legate de politica electorală.
Prin urmare, conducerea manipulată este presată să mențină cursul, indiferent de situație, în așteptarea că mai trebuie „încă puțin timp” pentru a debloca în sfârșit fondurile promise care ar putea să nu vină niciodată.
Într-o lume ideală, totul ar fi mers conform planului PiS. Vestul condus de SUA i-ar fi dat Varșoviei activele rusești confiscate în valoare de miliarde de dolari pentru a reconstrui Ucraina în conformitate cu dorințele sale. Norvegia ar fi fost obligată să contribuie, iar Germania ar fi alimentat deja jumătate din arsenalul de tancuri al Poloniei pe care PiS l-a trimis în Ucraina, în timp ce ONU și-ar fi stabilit fără rezerve sediul său de reconstrucție ucrainean la Varșovia.
Între timp, Bruxelles-ul nu ar fi atașat nicio condiție politică ajutorului promis pentru refugiați primiți de Polonia. Nimic din toate acestea nu s-a întâmplat încă. În schimb, Polonia este acum forțată să reducă finanțarea pentru Kiev și refugiații săi.
Prin urmare, proiectul Neo-Commonwealth nu a început bine, fiind repudiat de adevărații naționaliști-conservatori polonezi de la început. Mai mult, s-a declanșat acum și mânia acelor liberali-globalisti din societate, care cer ca toți polonezii să se sacrifice pentru a continua să finanțeze Kievul și refugiații săi în aceeași măsură ca înainte.
Iar Polonia pur și simplu nu își poate permite asta, motiv pentru care a trebuit să-și retragă planurile inițiale ambițioase, după ce se angajase deja să fuzioneze cu Ucraina într-o confederație de facto, o dezvoltare care schimbă jocul în care este deja prea implicată pentru a-l mai putea inversa.
E, s-au trezit polonezii din visare. Nu i-am crezut atât de im…be…cili. Cum să creadă ei că ar accepta vreodată occidentalii să creeze ei ditamai confederația, alături de Ucraina, de cca 90 de mil. locuitori, în interiorul UE? Păi la ce potențial agricol are Ucraina, ar absorbi 50% din subvențiile pe agricultură. Ar accepta asta fermierii francezi, italieni, spanioli, olandezi, germani?
Nu mai vorbesc și de cam câți europarlamentari ar trimite cele două țări la Bruxelles. Poporul ucrainean fiin profund religios, majoritar ortodox. Asta le mai trebuia.
În tot acest timp, Occidentul râde de „idiotul satului” pe care l-a păcălit cu ușurință că-și va vedea îndeplinită dorința. Și cât a mai mârâit Polonia la Rusia… Exact ca un Chiuaua la un Doberman. Mă și miram de unde atâta turbare pe capul polonezilor, atâta compasiune față de Ucraina. Interese, domne…!
Autor: Angelo Davidescu
Adauga comentariu