Îmi pare rău să spun, dar poziționările despre comunism tind să fie superficiale. Comunismul, ca orice regim viu, a fost o șaormă cu de toate. Și cu exploatare (că de-aia a fost dictatură), dar și cu progres (că de-aia nu s-a prăbușit sub propria greutate). Per total, o mizerie tristă, desigur. Dar dacă ne focalizăm pe un singur deceniu sau pe o singură poveste de viață, nu rezolvăm nimic.
*
Trebuie să ținem cont că regimul comunist s-a instalat după un război, si prin centralizarea deciziei la nivelul guvernului, are beneficiile sale în refacerea unei economii după război. În plus, comunismul este o ideologie de modernizare, iar România era o țară incredibil de înapoiată economic prin comparație cu țările occidentale. Da, comuniștii români au preluat modelele economice ale lui Stalin, dar Stalin însuși și-a construit economia cu ingineri și materiale americane. Parizerul, ca să dau un exemplu, este inspirat din modelul sovietic, care, la rândul său, este copiat după un mezel american, care, la rândul său, este inspirat din bucătăria italiană. De ce sovieticii au preluat idei nu din Italia? pentru că americanii erau, în acel moment, vârful industrializării alimentare.
În timp, și comunismul românesc s-a orientat și a început să fabrice mașini și, în general, lucruri sub licență străină, adeseori germană. Costurile de achiziție ale licenței se plăteau prin exporturi, iar România devine o țară exportatoare datorită salariilor mici. Unde mecanismul acesta nu funcționa, se mai și furau patente industriale, că „așa e în tenis”. De exemplu, un program de statistică românesc a devenit extrem de popular, deoarece acesta, și nu altul, a fost plagiat pe vremuri de pionierii statisticii informatice românești. Nu dau nume, dar se știu, pentru că oamenii aceștia au intrat în istorie.
Faptul că modelele de industrializare nu erau inventate de comuniști, ci copiate după țări mai avansate, a permis comunismului să ocolească, pentru o vreme, problema sa structurală cea mai importantă din punct de vedere economic: aceea că, mai devreme sau mai târziu, planificarea scapă de sub control și regimul începe să semene cu un roman de Kafka.
*
Până să ajungem în acest punct, trăim epoca de glorie a regimului românesc, în care armata sovietică este retrasă, apare o nouă generație de cetățeni, care vin de la WC-ul din fundul curții la WC-ul în fundul casei, iar copiii lor devin ingineri sau profesori, asigurând astfel o bună mobilitate socială. Majoritatea oamenilor ajung într-o anumită stare de prosperitate modestă, dar asigurată.
Ca să condamni acest comunism, ar trebui să-l compari cu , de exemplu, cu Italia, care, în anii 50′-’60, trăia așa-numitul miracol economic italian. Dar românii nu știau ei dinastea. Chiar de ar fi știut, miracolul era mai puternic în nord, în timp ce prin Sicilia viața poate nu era atât de diferită față de cea din Vaslui.
Pe lângă beneficiile structurale, regimul oferea și resurse materiale și culturale de larg consum, de la detergentul care se fabrica la Timișoara, cu parfumul despre care se spunea că ar veni din Franța, până la filmele făcute în coproducție de Sergiu Nicolaescu. În plus, lui Ceaușescu i se masa egoul pentru a fi manipulat și folosit ca intermediar între Occident și ruși, ceea ce le dădea românilor, pentru prima dată în istorie, sentimentul că sunt o țară care contează la nivel global. (Nu contam)
*
După criza petrolului (’73) însă, eșafodajul cade treptat.
Principala problemă este aceea că comunismul este o dictatură, iar comunismul românesc era mai dictatorial decât regimurile din țările vecine. Asta înseamnă că, dacă dictatorul vrea să intre cu capul în zid, atunci toată țara intră cu capul în zid pentru că nu există nimeni care să-l oprească.
Zidul lui Ceaușescu este modelul stalinist de industrializare, bazat pe consum masiv de energie ieftină. În momentul în care vine criza petrolului, Fondul Monetar Internațional recomandă depășirea acestui model, dar dictatorul spune că va continua și că va plăti datoriile fără păsuiri. Omul de rând reține plata datoriilor ca pe o hotărâre tragică. Dar poate mai gravă a fost decizia de a continua un model industrial depășit.
O altă problemă a comunismului, care devine aproape fatală, este dificultatea logică de a planifica o economie complexă. Până acum, beneficiile unor decizii relativ simple, cum ar fi construirea de infrastructură și educarea populației, depășeau costurile planificării de stat. Dar imediat ce acest avantaj dispare, costurile ies la suprafață. Problema nu este că Ceaușescu ar fi vrut vreodată să înfometeze populația, ci mai degrabă că, atunci când a strâns cureaua, aceasta s-a strâns într-un mod prost. Pentru ca nu exista o curea ci 20 de milioane de curele si nu s-au inventat inca mijloacele de a intelege si a gestiona asa ceva.
(Asta e de fapt superioritatea pietei libere: că e ca un model computerizat care funcționează in timp real si ne da informații despre utilitatea lucrurilor sub forma de prețuri)
*
Hai să mai adaug un element. Comunismul este o mișcare revoluționară, iar industrializarea comunistă este, în mod obiectiv, o revoluție. Unul din secretele supraviețuirii revoluțiilor este acela că ele creează, prin schimbările pe care le fac, o nouă elită. Dacă nu știu să transfere puterea către această elită, atunci cauza revoluționară însăși intră în criză pentru că ăștia mici și noi au asteptări mai mari și o protecție mai bună contra violenței decât generația părinților lor.
Anii ’80 tocmai asta fac: întrerup speranța de mobilitate socială și prosperitate a noilor generații, care încep, în loc să meargă înainte, să se întoarcă înapoi la bunici să-și procure un porc sau ce mai au nevoie. În paralel, bunurile culturale cu care ne obișnuisem în timpul dezghețului” sunt restricționate: nu se mai traduc cărți, nu se mai traduc filme, se cenzurează Su Ellen în„Dallas” și așa mai departe.
*
Așa că, data viitoare când spuneți că generațiile de astăzi nu înțeleg comunismul, gândiți-vă că nici anticomuniștii nu înțeleg neapărat mult mai bine. Comunismul nu este bazat exclusiv pe teroare. Este parțial pe teroare și parțial pe progres. Dintre cei ce au trăit atunci, unii au fost mai afectați de teroare, alții au fost mai afectați de progres, iar amintirile lor diferă, pentru că este normal să difere.
PS: ce zic eu aici are legătură cu discuția nu cu sondajul. Ca sondajul e supra-interpretat.
Autor: Andrei Tiut
Adauga comentariu