Efortul de restabilire a republicanismului democratic din tradiția americană, lansat recent în Statele Unite, constituie un moment important. Atenționările privind starea democrației în Europa de azi, făcute de vicepreședintele american la München și în Groenlanda, și de secretarul de stat la Washington DC, sunt salutare. Nu se poate contesta că, pe continent, unii decidenți au pierdut electoratul și, în loc să cultive democrația care a consacrat Europa, caută vizibil pretexte și vor război. Sau, în loc să facă din democratizare o politică activă de schimbare în bine se flatează invocând istoria. Mai mult, libertatea de expresie este afectată în multe țări, justiția este instrumentată de cei care au ajuns la decizii și se degradează, iar instituțiile de forță ale statului se folosesc împotriva libertăților și drepturilor cetățenești.
Fapt este că nici democrația nu este asigurată pentru totdeauna, chiar dacă „democrați” de carton, de ieri și de azi, pretind propagandistic că, odată făcută revoluția lor, schimbarea s-a încheiat. Ar fi cazul, așadar, ca atenționările să redeschidă discuția asupra răspunderilor privind starea democrației, mai ales că derapajele se înmulțesc.
„Democrația nu este posibilă decât în condițiile suveranității naționale” – a spus-o cu deplină integritate titularul de la Sorbona, Pierre Mannent (La Raison des nations. Reflexions sur la democratie en Europe, Gallimard, Paris, 2006). Se pot măsura astfel dificultățile pe care democrația le întâmpină azi în condițiile concentrărilor de putere fără precedent și ale tehnologiei bazate pe inteligența artificială, biologia sintetică și mecanica cuantică și ale restructurării lumii. În raport cu acest reper se cuvine deconstruită ideologia globalismului, care cultivă proceduri de decizie, dar ocolește adevărul că democrație înseamnă nu doar proceduri, ci și exprimări și valorificări ale intereselor individuale.
Democrația depinde cel mai direct de existența și calitatea „sferei publice” în societate. Originea acesteia se află, cum se știe, în cultura antică greacă. Între viața privată a cetățenilor (oikos, idia) și decidenți, polisul recunoștea sfera (koine) în care cetățenii dezbat asupra chestiunilor de interes general și formulează soluții pe baza cântăririi argumentelor. Dar „sfera publică” a devenit temă abia după revoluțiile constituționale din Anglia și Franța secolului al 18-lea și, apoi, pe baza experienței Statelor Unite. Poziția și funcționarea „sferei publice” aveau să intre în atenție plenar odată cu dezbaterile acute din cursul modernizării Germaniei.
Nu altcineva decât Max Weber (Parlament und Regierung in neugeordneten Deutschland, 1919) a inițiat discuția pe fondul Germaniei ieșite din Primul Război Mondial, când părăsirea autoritarismului și liberalizarea erau la ordinea zilei. Momentul de cotitură avea să fie însă creat de discipolul său, Carl Schmitt, care a reluat tema (Die geisteswissenschaftliche Lage des heutigen Parlamentarismus, 1922) și a argumentat că liberalismul este o viziune excedată de forțele sociale și politice din societate, încât parlamentarismul nu ar mai conta decât ca o „cochilie goală”.
Astfel, democraţia presupune, prin definiţie, „identitatea” dintre cei afectaţi de decizie şi cei care iau deciziile și alte identități în consecință. Numai că minoritatea reprezintă rareori voinţa poporului. Poporul poate fi înşelat, poate fi manipulat etc., încât „niciuna dintre identităţi nu este realitate tangibilă”. Apoi, tot prin definiţie, parlamentarismul este legat de „credinţa” că „discuţia poate substitui forţa” în formarea voinţei politice. Or, „participarea reprezentării populare la guvernare, guvernarea parlamentară s-au dovedit a fi mijlocul prin excelenţă pentru a pune capăt separării puterilor şi, cu ea, vechii idei a parlamentarismului”. În sfârșit, „statul neutru şi nonintervenţionist”, proclamat de liberali, sucombă în fapt în favoarea statului devenit auto-organizare a societăţii. Asistăm – susține Carl Schmitt – la un „viraj” spre „statul total”, care controlează orice.
Istoria este notorie și am tratat-o în alt loc (Justiția și valorile, Meteor Press, București, 2020). Carl Schmitt avea să justifice trecerea de la liberalism și democrație la „decizionism”, cu teza că, în fapt, legitimarea revine celui care are „capacitatea să decidă starea de urgență”, și a pavat juridic calea dictaturii lui Hitler, care se prefigura.
După patruzeci de ani, Jurgen Habermas (cu Strukturwandel der Öffentlichkeit, Luchterhand, Neuwied, 1962), a reluat pe cont propriu tema, dar a inversat ordinea: Carl Schmitt a plecat de la parlamentarism pentru a discuta situația „sferei publice”, Habermas pleacă de la „sfera publică” pentru a discuta situația parlamentarismului. El angajează o perspectivă cu totul nouă – cea a „discuţiei generale şi libere de dominaţie”, care este asumată ca principiu în cea mai cuprinzătoare filosofie de la Wittgenstein, Dewey și Heidegger încoace.
În această perspectivă, Habermas evaluează funcţionarea, în viața socială a modernității, a sferei în care „reuniţi ca public, cetăţenii tratează neconstrânşi, sub garanţia de a putea să se întrunească şi să se unească liberi, să-şi exprime şi să-şi publice liber opinia lor asupra problemelor de interes general”. „Sfera publică” este interpretabilă ca o comunicare a cărei formă de maximă simplitate este discuţia, iar mediile în care se realizează sunt presa, radioul și altele.
Diagnoza lui Habermas este aceea că și astăzi, în modernitatea târzie, „modelul liberal al sferei publice” a rămas „baza normativă”, dar în „relaţiile efective ale unei democraţii de masă concepute în condiţiile industrializării avansate şi ale statului social”, el nu se mai aplică. Modelul rămâne doar ornamental. În fapt, are loc declinul „sferei publice”. Desigur că adoptarea legilor ţine seama de presiunea la satisfacerea unor nevoi din societate, dar „legile care se adoptă, sesizabil sub <<presiunea străzii>>, încă se lasă greu înţelese plecând de la consensul persoanelor private care discută public; ele corespund, mai mult sau mai puţin făţiş, compromisului intereselor private rivale”. Comunicarea întreţinută de stat devine „publicitate (Publizität)” care lucrează pentru a procura acceptarea deciziilor de către populație. Guvernele au ca țintă „exercitarea puterii”, nu controlul deciziilor din partea cetăţenilor care dezbat liberi probleme de interes general. Puterea de stat este înlocuită cu o „putere în societate”, care nu se mai identifică cu „interesul public”. „Politica «neomercantilistă» merge apoi mână în mână cu un fel de refeudalizare a societăţii”. Simultan, are loc transformarea cetățenilor din public care dezbate asupra chestiunilor de interes general, în „public care consumă”. Pe acest fond, câştigă teren tendinţa de funcţionalizare în scop comercial a culturii. Se activează o falsă „cultură de masă” care joacă rolul de a integra conştiinţele în sistemul de relații dat, amestecând informaţiile cu incitările, în vederea stimulării de reacţii convenabile puterii în rândul cetăţenilor și controlării lor.
Decizia politică este trecută din mâinile cetățenilor, în cu totul alte mâini. „Procesele politice relevante se desfăşoară direct între administraţiile private, uniuni, partide şi administraţia publică; publicul ca atare este sporadic inclus în cercul puterii şi numai pentru a aclama”. Consensul obţinut pe calea raţionării și dezbaterii publice cedează locul compromisurilor de tot felul. Mass media nu mai servesc ca mijlocire în relaţia dintre public şi puterea de stat, ci se orientează spre „a forma” publicul în sensul deciziilor puterii. Se schimbă și atitudinea cetățenilor. „Atitudinea celui ce se raportează la puterea de stat nu este în primul rând cea de participare politică, ci o atitudine generală de exprimare de cerinţe, care aşteaptă satisfacerea fără a încerca să promoveze hotărâri propriu-zise”. Iniţiativa acţiunilor nu mai vine de la cetăţeni, ci este preluată de către uniuni, partide. „Corpul electoral” intră în descompunere. „În loc de opinie publică, în sfera publică manipulată se manifestă aprobarea gata de aclamații, un climat de păreri”.
Ducând examinarea situației până la identificarea premiselor juridice, Habermas a lămurit rolul „societății civile” în sistemul de drept al societății moderne și a formulat teoria „politicii deliberative” (Faktizität unde Geltung. Beiträge zur Diskurstheorie des Rechts und des demokratischen Rechtstaates, 1993). El a desfășurat teza potrivit căreia numai o „democrație deliberativă” face față societăților complexe de astăzi.
Situația nu este însă liniștitoare. Pe de o parte, realitățile reclamă tot mai acut nevoia „democrației deliberative”. Dar, pe de altă parte, în diverse societăți s-a apucat pe o direcție contrară – cea a unei democrații care luptă cu supraviețuirea în condițiile crizelor de astăzi, ale ideologiilor și ale noilor tehnologii.
În noua situație era nevoie de noi clarificări. Habermas le formulează cu volumul Ein neuer Strukturwandel der Öffentlichkeit und die deliberative Politik (Suhrkamp, Frankfurt am Main, 2022), care aduce la zi abordarea „sferei publice”.
Rezum și aici cât se poate de strâns tezele și argumentele sale.
Profilul teoriei „sferei publice (Öffentlichkeit)” este stabilit în continuare la Habermas prin delimitare de empirism și de normativism, ca „reconstruire a conținutului rațional al normelor și practicilor care au dobândit validitate pozitivă din revoluțiile constituționale ale sfârșitului secolului al 18-lea și au devenit parte a realității istorice” (p. 12). În acele revoluții s-au stabilizat de fapt „drepturi naturale” și „drepturi civile” oarecum paradigmatic pentru întreaga societate modernă și de neatacat. Ca urmare, nu este nevoie de vreo construcție din partea teoriei cum să fie democrația, ci doar de a reconstrui rațional ceea ce este prezent în comportamentul rațional creat de acele constituții devenite clasice.
Să observăm însă că, prin secularizare, a apărut un gol de legitimare, care s-a căutat a se umple prin „procedeul de formare democratică a voinței politice”. Cetățenii liberi erau chemați să delibereze în „sfera publică” a societății și să adopte neconstrânși și fără discriminări, pe baza argumentelor mai bune, deciziile politice.
„Politica deliberativă” a oferit șanse mai bune și a făcut ca oamenii să-și amelioreze convingerile în confruntări politice și să-și îmbunătățească soluțiile. Această dependență a forței de rezolvare de probleme a democrației de deliberare publică a cetățenilor liberi sporește și mai mult rolul central al „sferei publice politice” în viața societății.
Habermas consideră că este improbabilă stabilizarea unei democrații marcate de crize, cum este cea din zilele noastre. „De la schimbarea neoliberală a politicii, democrațiile occidentale au intrat tot mai mult într-o crescândă destabilizare lăuntrică. Aceasta se întărește între timp prin provocările crizei climatice și a presiunii crescânde a migrației, ca și prin ascensiunea efectivă a Chinei și a altor <țări în dezvoltare> și schimbă astfel situația economiei și politicii mondiale” (p. 37). În aceste condiții, regimurile democratice sunt expuse tot mai vizibil la „uzură (Auszehrung)”, iar „în politica mondială a marilor puteri s-ar putea evolua spre un imperialism de fel nou” (p. 38). Aceasta a devenit una dintre alternativele lumii de azi.
În zilele noastre, la această evoluție contribuie sistemul mass media, care a căpătat importanță majoră în configurarea și rolul „sferei publice”. Teza lui Habermas este aceea că „digitalizarea a schimbat sistemul mediatic, care conduce această comunicare de masă” (p. 39). Din capul locului, un personal specializat plasat în spatele scenei, care se supune unor comenzi precise, conduce acum comunicarea și o controlează. În plus, digitalizarea aduce o structură a mass media schimbată, care va afecta procesul politic. Tehnologia însăși va ocaziona mai mult acces și mai multă „emancipare” a persoanelor sub aspectul accesării de informații, dar va favoriza și o „fragmentare” a sferei publice. Mai cu seamă „recursul la platforme de comunicare” face ca cititorul, ascultătorul, spectatorul să aibă sentimentul unei treceri tacite și spontane în rolul de „autori”. Subiectiv, aceștia se cred instanța ultimă a informării și se lasă în seama informațiilor pe care le accesează. De aceea, nu este sigur că „noile media favorizează calitatea deliberativă a dezbaterii publice”(p. 40), încât pentru democrații se creează o dificultate nouă. Obținerea în voie a informațiilor rămâne un pas important, dar este mereu altceva, mai puțin decât deliberarea democratică.
Deocamdată, pe fondul creat de expansiunea mediilor electronice, au loc procese deloc faste pentru „sfera publică”. Consumul de presă scrisă și radio al cetățenilor scade drastic, de pildă, de la 60%, în 2005, la 22% în 2020, iar la cei de 14-29 ani, de la 40%, la 6 %. În vreme ce lectura ziarelor îi lua unui cetățean, în 1980, în medie, 38 de minute pe zi, în 2020 îi ia 15 minute – cu consecința unei scăderi a „intensității” preocupării minților cu veridicitatea știrilor care se distribuie. Cresc în extindere „știrile false (fake news)”, sporește neîncrederea populației în mass media (la 41% în Europa). Neîncrederea față de ansamblul „opiniilor publice” se apropie de 50%, ceea ce antrenează și adâncirea neîncrederii cetățenilor în clasa politică.
Concurența comercială a platformelor de comunicare schimbă profilul jurnalistului – el raportându-se mai mult la „consumatori”, decât la „cetățeni” (p. 57). Primii contează, nu cetățenii. Faptul are două efecte: pe de o parte, baza economică a profesiei de jurnalist devine șubredă și, pe de altă parte, utilizatorilor media li se impune un fel de comunicare fragmentat și închis în sine, care le și deformează percepția „sferei publice”. Cu aceasta, se pune în pericol o importantă premisă subiectivă pentru formarea prin deliberare a opiniei și voinței politice din comunitate.
Pe acest fundal, tendința de „depolitizare (Entpolitisierung)” a chestiunilor ce rămân, prin natura lor, politice se agravează și depășește nivelul din vechile medii de comunicare. Scade și preocuparea de „includere” a cetățenilor în dezbaterea publică (p. 61), iar mediile comunicaționale nu mai asigură de fapt o comunicare efectivă a cetățenilor și cu ei. Se atenuează distincția public-privat, trecându-se la o „sferă semioficială (Halboffentlichkeit)” (p. 63) care, între altele, grevează asupra sănătății mentale, mai ales a tineretului.
Și totuși, din premisele unei societăți bazate pe libertăți și drepturi individuale, în care legitimarea revine cooperării comunicative a cetățenilor, rezultă un imperativ – mai exact, imperativul unei „democrații deliberative”. În democrație, comunicarea publică rămâne veriga necesară între autonomia politică a individului și formarea comună a voinței politice (p. 89). Teza lui Habermas este aceea că procesul democratic instituționalizat în societăți cu bază în libertăți individuale și pluralism politic se poate înțelege doar în termenii „politicii deliberative”. Însăși natura democrației trimite la deliberare, încât democrația bine înțeleasă este „democrație deliberativă” (p. 71-72). Compromisurile care se încearcă mai nou, în forma unei „democrații agregate”, care privilegiază birocrați în raport cu alți cetățeni, nu sunt decât abateri de la democrație.
O democrație fără dezbatere publică a cetățenilor se demite pe sine. În orice împrejurare, ea este chemată să rămână deliberativă. Această cerință este conținută deja în „pragmatica universală” (p. 20), ca miez conceptual al democrației. Decizia rațională este aici dependentă de satisfacerea fiecăreia dintre cele patru pretenții de validitate pe care le ridicăm ca oameni odată cu cea mai simplă exprimare: inteligibilitatea exprimării, veracitatea vorbitorului, adevărul conținutului propozițional și echitatea în relația vorbitorului cu interlocutorul. Democrația rămâne legată lăuntric de această satisfacere. (Din A. Marga, Reconstrucția și viitorul Europei, în curs de publicare)
Autor: Andrei Marga
Sursa: <a href=”http://www.andreimarga.eu“>Andrei Marga</a>
Adauga comentariu