Pe fondul globalizării, democrațiile s-au diversificat. A mai contat puțin înțelegerea oarecum clasică a lui Abraham Lincoln: „democrația este guvernarea poporului, de către popor, pentru popor”. Nu s-a rămas nici la John Stuart Mill, care vedea democrația rezultând din libertățile cetățenilor. Deja Nietzsche era convins că democrația este soluția într-o Europă în criză, dar anticipa sufocarea ei de către „voințele de putere”. John Dewey a și trebuit să delimiteze „democrația ca formă de viață”, de „tehnica de alegere periodică”, la care a redus-o neoliberalismul ce se instala.
Distincția între interes privat și interes public, adoptarea deciziilor prin dezbatere argumentativă, pe baza egalității și a dreptului fiecărui cetățean de a se exprima fără temeri, de a alege și de a fi ales, au rămas însă caracteristice democrației. Pe lângă sfera privată, munca și interacțiunile, odată cu democrația, în istoria reproducerii civilizate a vieții și-a făcut apariția sfera publică – ca sferă în care cetățenii dezbat și rezolvă chestiuni obștești.
A rămas, desigur, provocatoare teza lui Carl Schmitt după care speranțele că sfera publică va fi un loc al raționalității sunt utopice (Die geistesgeschichtliche Lage des heutigen Parlamentarismus, 1923), dar pesimismul său venea mai curând din bănuiala că dictatura se insinuează oricum. Cei care au ajuns în anii recenți la concluzii inconfortabile privind efectele digitalizării (Yvonne Hoffstetter, Yascha Mounk) au semnalat „sfârșitul democrației”, dar nu au cedat, totuși, pesimismului. Digitalizarea, cu impactul ei în multe direcții, nu înfrânge aspirația la democratizare.
Am arătat la timp că însăși criza democrațiilor obligă la schimbări în clasificarea regimurilor (vezi Statul actual, 2021; Soarta democrației, 2023). Consider că, pe lângă clasificarea lui Aristotel, după efectivul celor care decid (democrație, aristocrație, monarhie) și a lui Montesquieu, după felul în care se iau deciziile (republică, monarhie, despoție), trebuie admisă distincția regimurilor după calibrului decidenților: meritocrații, mediocrații și stupidocrații (prostocrații). Pe lume sunt și democrații prostocratice și autoritarisme meritocratice, care complică tabloul clasic.
Înțeleasă însă la propriu, democrația este „democrație deliberativă”. Ea înseamnă dezlegare a chestiunilor de interes public prin dezbaterea cetățenilor cu libertăți și drepturi imprescriptibile și lăsând soluțiile în seama argumentelor mai bune (Habermas, Faktizität und Geltung, 1993). Numai că „democrația deliberativă” s-a păstrat în puține țări, fiind mai degrabă normativă. Din punctul de vedere al funcționării sferei publice, astăzi, în realitate, se lasă distinse alte trei feluri de „democrație”.
Este „democrație funcțională”, atunci când cetățenii respectă constituții moderne, își aleg liber și fără fraudări reprezentanții, iar aceștia decid respectând, la rândul lor, regulile. Când la decizii urcă inși precari, care confundă interesul public cu interesul propriu, înlocuiesc cunoașterea cu propaganda și falsifică alegeri, se trece la „democrație manipulativă”. Când dezbaterea publică asupra chestiunilor de interes general este stinsă de cei care au ajuns la decizii, preocupați nu să rezolve probleme, ci să nu-și pericliteze funcțiile, începe „democrația mută”.
Constituția actuală a României prevede, la art.1 (3), că țara este „stat de drept, democratic și social”. Dacă examinăm prevederile, împreună cu faptele, se poate concluziona că țara și-a înscris în Constituție „democrația funcțională”, dar practică mai nou o „democrație manipulativă” și s-a împotmolit momentan în „democrația mută” de azi. Spre paguba ei, România s-a îndepărtat de „democrația deliberativă”. „Democrația curată” proclamată la Alba Iulia (1918) a rămas pentru decidenții din anii în curs doar un ideal neglijabil.
Argumentele pentru acest diagnostic se înmulțesc de la o zi la alta. Să luăm, spre ilustrare, câteva fapte din evoluția recentă.
Una dintre caracteristicile instituționale proeminente ale României actuale este abuzul de asumări de răspundere din partea guvernului, pentru a ocoli orice dezbatere – începând cu dezbaterea din Parlament. Nu discutăm acum mediocritatea profesională și juridică, tot mai izbitoare, a demnitarilor și, ca efect, lacunele legilor. Mai grav este faptul că nici o lege nu se dezbate public, că dezbaterile sunt stinse până și în domeniul culturii. În țară nu este pus în discuție vreun proiect, de altfel, greu de formulat ca urmare a evidentei incapacități a decidenților. Se chiar interzic dezbateri asupra alternativelor până și în biblioteci universitare. De altminteri, reprezentanții cetățenilor se desemnează prin aranjamente, ei nu rezultă din competiție serioasă. Inși incapabili să încropească o idee, un program, încât cineva trebuie să le șoptească până și banalități, trec drept decidenți. În exteriorul țării, drept infantili ce trebuie duși de braț.
Cu asumarea abuzivă de răspunderi de către guvern se frizează deja ridicolul. Este probabil fără precedent să spargi o asumare în bucăți, cum s-au petrecut lucrurile în toamna anului 2025, cu așa-zisa echilibrare bugetară, ca să păcălești parlamentarii și cetățenii. Abuzul denotă neînțelegerea democrației din partea guvernării și degradarea unor partide. Pe drept, fostul meu coleg de grupă, Ion Cristoiu, găsește la primul ministru „cea mai mare golănie postdecembristă”. Iar golănia o multiplică desemnații săi.
În condițiile ceaușismului anilor optzeci, oamenii aspirau degeaba la democrație, căci decidenții i se opuneau. Acum, situația se repetă. Până și un exponent al guvernării a fost nevoit să spună că „statul este încă eșuat”. Păi, dacă-i eșuat, de ce-l parazitează cei care l-au eșuat? „România este o țară coruptă și nu văd o luptă cu corupția” spunea la 1 decembrie 2025 unul dintre responsabilii de situație. Atunci, cum să se asaneze această țară când decid inși veniți din acea corupție?
Apoi, rămasul în bancă la votarea în Parlament, ca nu cumva cineva din majoritate să iasă din rânduri și să voteze împotriva guvernului, este atât de penibil încât compromite aproape orice. Perceptibil, „președinția africană” a ultimelor decenii se prelungește cu „democrația mută”.
In plus, propagandiștii regimului duc în eroare cetățenii cu aplicarea mai mult sau mai puțin inconștientă nu a democrației, ci a unei „tehnologii politice” – cea improvizată de Karl Popper și devenită în timp propagandă trivială. Democrația contează aici doar ca vot, nu și cum este el exercitat, cum se numără voturile, cum se formează majoritatea și cum decide aceasta. Se trece cu vederea împrejurarea statul ce se proclamă democratic rămâne obligat să încorporeze în decizii voința cetățenilor. Acea „tehnologie” nu conține vreun mecanism de corectare a voinței majorității atunci când aceasta nu are soluții sau când satisface doar interese particulare. Ea decupează din democrație procedura, pierzând exprimarea intereselor cetățenilor și comunităților.
Nu se poate contesta că realitatea este astăzi dificilă și că, la rândul ei, democrația are a-și asuma „complexitatea”. Presiunea pieței este uriașă în societatea concurențială în care trăim. Chiar democrații cei mai profunzi sunt dezamăgiți de faptul că până și oameni clarvăzători au cedat presiunilor pieței și vorbesc de „eroziunea democrației”. Numai că noile provocări la adresa democrației ar putea fi și stimulentul la normalizare reamplasând deciziile în dezbaterea publică.
Marea problemă a democrației din România actuală este impostura și incultura decidenților. De la o zi la alta cetățeanul simplu care suntem fiecare are ocazia să descopere unde s-a ajuns. Lipsa de adecvare a decidenților, pe de o parte, și lacunele instituționale și ștearsa sferă publică, pe de altă parte, se condiționează astăzi reciproc. Iar propaganda trivială le perpetuează. Spus direct și răspicat, acest triunghi este azi fatal interesului public al țării.
Desigur că România a primit în 1996 promisiunea de intrare în cea mai puternică alianță a epocii, a primit în 1999 invitația de a face parte din Uniunea Europeană și și-a pus în mișcare mecanismele redresării economice în 2000. Din nefericire, nici măcar redarea faptelor din partea istoricilor a ceea ce s-a petrecut sub ochii noștri nu mai este integră. Ca efect, unii activiști, ignorând datele istoriei, iau ca prestații personale ceea ce a fost de fapt operă colectivă.
Atunci când s-a lansat diagnoza după care prostocrația conduce, nimeni nu s-a gândit că se va confirma atât de adânc – cred că nici autorii volumului pe această temă (Octavian Știreanu, Cornel Nistorescu, ed., Trecerea la prostocrație. Publicistă în starea de alarmă, 2021). Faptele întrec acum diagnoza. Răsturnarea ierarhiei valorilor este în România actuală mai amplă decât s-a bănuit. Nu vezi la conducere, în instituțiile ce se consideră reprezentative azi, inși care să nu fi falsificat documente și date. Rezultate din falsuri, conducerile falsifică mai departe.
Muțenia este avantajată și de faptul că absolvenții de valoare tac – după cum tac, din nefericire, și profesorii care s-ar cuveni să-i apere. Când cunoscătorii nu-și spun cuvântul, impostorii au câmp liber. Așa a fost și până când unii generali și-au spus cuvântul, încât impostura grotescă de la Ministerul Apărării a putut fi oprită. Dar ce faci cu fenomenul în lărgime?
Desigur, este greșit să se pună doar chestiunea diplomei atunci când este vorba de cei care decid în viața publică, căci în multe locuri s-a comercializat orice. Sunt destui cu examene trecute oricum și apoi cu „diplome” luate chinuit în condiții discutabile. Este o cantitate mare de nepregătiți din înjghebări botezate „universități”, trecuți prin susțineri de licență la universități socotite „în regulă” fiindcă au fost „acreditate”, așa cum au fost. Diplomele fără acoperire profesională au ocupat multe funcții din stat. Cu atât mai mult, pe fondul degradării universităților din țară, ce înaintează nestingherit în ultimul mai bine de un deceniu.
Un alt aspect al „democrației mute” este acela că aproape în fiecare zi sunt ședințe ale șefilor, dar punerea în dezbatere publică a chestiunilor s-a redus cu totul. Cetățenii sunt tratați ca spectatori la jucarea unei piese. Iar dacă întrebăm mai departe „cine decide?”, este vorba de „democrație rezervată”, ce reduce discuția publică la discuția decidenților („acum guvernăm noi, iar restul, ciocul mic!”), de „democrație expertocratică” („să decidă experții în domeniu!”) și de „democrație controlată” („acum noi decidem, voi urmați deciziile!”).
Azi, „democrația controlată” se ascunde și sub pretenția noilor veleitari, care descoperă „obscurantismul”, „pseudoștiința”, „pseudoreligia”, „analfabetismul funcțional”. Cuvinte bombastice, dar confuze, în minți sărace, ale unui scientism demult clasat! Dacă s-ar uita în oglindă, inșii ar putea să vadă cât de departe de ei se află cunoașterea și noțiunile la propriu și că funcțiile nu scot mintea din servitute. Ei ar descoperi și că decizii ciupite din propagandă nu dau rezultate. Rezultate poate da doar acea cultivare de sine și a comunităților care le face să respire aerul tare al științelor și democratizării. Altfel, pseudovaloarea rămâne și dacă este cu cravată și automobil.
Un democrat care se respectă știe că nimeni nu are dreptul să excludă opinii și cetățeni din dezbatere. Regula majorității este un mecanism de luare finală a deciziei, nu de excludere a cuiva de la argumentare. Cel care critică conduceri malefice, dar care respectă constituția democratică, nu are cum să fie „extremist”.
Cum spunea cel mai proeminent gânditor politic al erei globalizării, John Rawls – doar cetățeni care au capacitatea de a lega forma democratică a deliberării cu respectul cetățenesc reciproc și manifestă „virtutea politică” sunt oameni de stat. Absența unor astfel de personalități la decizii lovește România tocmai când oportunitățile și provocările sunt mari. Nu se înțelege că s-a intrat într-o lume a competiției, în care contează valoarea propriilor elaborări – tocmai pentru a stăpâni crize financiare, economice, de legitimare, de motivație, de creativitate precum cele actuale din țară.
Nu se înțelege nici că securitatea României este de asigurat nu doar pentru azi. Ca și altădată, indiferent de deznodământul militar al conflictelor, aceleași popoare vor trăi și în viitor în Europa. Iar în subiectul acaparant al acestor ani este de recunoscut că în afara unei păci durabile între Rusia și Ucraina, consacrată în tratate de încheiere a celui de Al Doilea Război Mondial și a „războiului rece”, autorizate de guverne legitime și ratificate de parlamente reprezentative, nu numai că nu va fi pace în Europa, dar România va plăti. Oricum, în Răsărit, geografia politico-militară nu va mai fi cea care vine din trecut, pe care o agită azi tot felul de trăitori din conflictualizare, ci una cu noi țări înarmate, dar cu tradiție redusă a mutualității. Dacă se lasă în continuare sufocată de propaganda plină de interese meschine a decidenților ei, Romania nu are cum să le facă față.
Este bine pentru țară că este, din anii nouăzeci, într-o alianță puternică. Dar aceasta nu înseamnă să nu explorezi cu mintea deschisă viitorul – mai ales că Statele Unite și alte țări propun reorganizarea lumii. Inevitabil, istoria rămâne ea însăși deschisă, dar pretinde, ca totdeauna, minți calificate, dezbatere și viziune. Numai așa o țară îi va putea face față.
Sursa: <a href=”http://www.andreimarga.eu“>Andrei Marga</a
Autor: Andrei Marga
Adauga comentariu