Sub inflația de vorbe și noțiuni confuze și în agitația unei modernizări chinuite de nepricepere se petrec în România actuală drame, adesea tragedii, oricum, fenomene șocante. Exemplele sunt nenumărate.
La marginile unor orașe, dai de o mizerie de nedescris, cu oameni locuind în tomberoane și hrănindu-se din ce se aruncă. Te deplasezi în sate, în oricare dintre regiuni, dai de oameni privați de orice șanse, încât țara ia, și din acest motiv, primul loc la sărăcie în Europa. Din nou, statisticile anunță creșterea ponderii tinerilor care vor să plece din țară.
Fie și numai aceste realități oferă rațiuni suficiente pentru o discuție responsabilă. Mă opresc însă aici la o altă latură a stărilor de lucruri, care a și început timid să fie mediatizată. Este vorba de faptul că tot mai mulți copii abandonează școala, iar unii nici nu o mai încep. Zero școlarizarea revine în realitate.
Este uimitor că nimeni nu se ocupă de copiii care nu mai merg la școală. Deși, deja de secole în Europa, în înțelegerea necoruptă, statului îi revine obligația de a instrui prin școală orice copil. Altfel, scăderea pregătirii în rândul populației, ca urmare a abandonului școlar (indicator la care România de azi deține o altă întâietate tristă) și a nemersului la școală, are consecințe dramatice pentru copii, viitori cetățeni, și pentru societate.
Nu cumva și această scădere este rezultatul calibrului jos al decidenților? Nu cumva așa-zisa „elită” a culturii și științelor se demite sub încă un aspect? Nu cumva România pierde timpul cu veleitari la decizii, care umplu media cu găselnițe „științifice” și „aprobate”, dar nu au cultura instituțională, nici capacitatea educării cuiva și nici înțelegerea europenizării?
Așa stând lucrurile, nu ar fi cazul unei acțiuni majore, încât fiecare copil să fie la școală? Cum se poate observa pe acte de arhivă (Cătălin Baba, Adrian Gorun, Ciprian Tanul, Anii reformei 1997-2000 în reglementări, 2002), am procedat la o asemenea acțiune în 1998, când am și redus semnificativ abandonul școlar moștenit. Acum, situația este dea dreptul gravă – unii sociologi ne spun că neparticiparea la școală a copiilor din România repetă situația din anii de dinainte de 1938. Să răspundem însă la întrebare aruncând privirea asupra provocărilor de azi la adresa școlii.
Importanța demult recunoscută a educației din Europa, care a adus bunăstarea multor țări și a inspirat inițiative în lume, este explicabilă instituțional. În ultimă instanță, ea s-a datorat familiei – care a transmis descendenților dexterități, motivații și valori și i-a sprijinit în evoluția lor – și existenței școlii. În cadrul acesteia, tânărul profită de cunoștințele și capacitățile dascălului, disciplinele sunt dispuse în vederea pregătirii sistematice și se aplică un curriculum câtuși de puțin reflectat. Activitatea dascălului are rezultate dacă se cultivă autonomia sa și gândirea liberă.
Educația a început, putem spune, paideic – în înțelesul procedural, de formare prin dialog. Destul să citim și să observăm formarea tinerilor pentru roluri publice din vechea Chină, a rabinilor din Vechiul Testament și cea a tinerilor pentru cunoaștere și viața publică din Grecia antică pentru a ne da seama. Educația în această formă procedurală presupune un maestru capabil să transfere discipolilor prețioase cunoștințe și îndemânări prin întrebări, răspunsuri și argumentare, și să le insufle scopuri și idealuri.
Această educație a rămas până astăzi, chiar în condițiile expansiunii școlare și universitare. Șansa învățăcelului de a lucra nemijlocit cu dascălul este și acum un privilegiu. Șansa dascălului de a lucra cu puțini discipoli este rară – azi, de pildă, nu putem decât să admirăm instituțiile formative de performanță, din diferite țări, care investesc suplimentar atunci când apar talente de descoperitori și inventatori printre tineri pentru a-i pregăti individualizat.
Putem discuta îndelung implicațiile educației individualizate. Educația în școală a avut însă, la rândul ei, avantaje – a permis mai multor tineri să învețe, a dat pregătire organizată, a putut verifica evoluția spre performanță a tinerilor, i-a putut orienta spre profesii utile pentru ei și societate și a asigurat premise ale continuității culturale a comunităților. Așa este până astăzi.
Dincolo de toate discuțiile, nu se întrevede vreun substitut al școlii sub aceste aspecte, după cum nu există nici substitut al rolului familiei în educație. Educația nu are cum să se rupă de familie și de școală fără pierderi esențiale, care se constată deja. Pe de altă parte, se înțelege că nu poți readuce educația în școală și familie fără a regândi condițiile, inclusiv economice, sociale și de altă natură, ale vieții din familii și din comunitate.
Cum știm, școala s-a organizat la origini în locuri anume, mai târziu în mănăstiri, în comunități locale, până când, în societatea modernă, educația a devenit o preocupare a statului și a devenit politică de stat, cu toate implicațiile. Educația a rămas și azi o preocupare a statului, chiar dacă inițiatorii și organizatorii ei s-au diversificat. Învățământul public și învățământul privat s-au ramificat, la rândul lor, potrivit nevoilor.
Numai că școala nu a fost niciodată fără concurență în spațiul public. Nobilul ideal al formării tinerilor în școală la nivelul atins de cultura timpului a fost totdeauna concurat de condițiile economice și sociale. Acestea au limitat de multe ori până și participarea la școala elementară, copiii fiind folosiți mai curând la munci în gospodărie sau fabrici. Unele țări luptă și azi cu abandonul școlar și neparticiparea la școală a copiilor – fenomene inumane în secolul al 21-lea, care antrenează segregări în societate!
Între timp, însă, școala este afectată nu doar de sărăcia familiilor, ci și de alte evoluții tehnice și comerciale, care mută educația în afara ei. O concurează organizația care-l înrolează devreme pe tânăr – iar organizația nu are cum să fie străină de politicile ce se duc în societate. Școala este concurată deja de decenii de televiziune – care nu numai că poate facilita accesul tineretului la opere din tezaurul culturii și la informații, și îl facilitează, desigur, dar și răspândește printre tineri idei și comportamente. Școala este concurată de telefonul mobil pe care tot mai mulți școlari îl poartă la ei și este sursă de informații și mijloc de influențare. Școala este concurată mai nou de comercianții care găsesc în instituțiile de educație terenul mănos pentru soluții facile de viață, distribuirea de droguri și recrutare de tineri. Școala mai este concurată de situațiile din societate în care se poate face carieră în economie și politică fără performanță la învățătură. Azi, din nefericire, câștigă teren convingerea falsă că performanța la învățătură nu ar trebui să fie o condiție a ascensiunii în funcții publice – ceea ce-i creează prejudicii unei societăți.
Oricum, școala a încetat să fie singurul cadru al educației și nu mai poate răspunde singură de aceasta. Unul dintre indicatorii pierderii este și faptul că biblioteca, „brațul școlii”, abia mai există în unele țări, iar consumul de carte se reduce.
Peste toate, vine însă năvalnic „inteligența artificială”, care, așa cum ne spune principalul ei exponent de astăzi, Ray Kurzweil (Die Intelligenz de Evolution. Wenn Mensch und Computer verschmelzen, 2020), va lega tânărul de computer, încât educația va fi din nou individualizată, de data aceasta ca urmare a posibilităților tehnice. Pe de o parte, tânărul este îndemnat să-și compună el însuși pregătirea, încât se relativizează distincțiile disciplinare – ceea ce contează fiind problema de rezolvat, în jurul căreia cel care învață adună și pune în lucru cunoștințe. Pe de altă parte, de îndată ce computerul personal asigură informații ample și rapide, inclusiv instrucțiuni cu privire la metodica pregătirii, importanța dascălului se reduce, el devinind oarecum dispensabil. În unele țări se anunță deja școli în care se învață, cum se spune, luând computerul ca dascăl.
Sub ambele aspecte, „inteligența artificială” nu are doar consecințe salutare. Ea poate fi folosită avantajos, dar ea poate fi și un risc pentru personalitatea tinerilor. Totul depinde de încadrarea ei legală, administrativă și metodică și, în fond, de priceperea decidenților de a concepe și organiza o educație competitivă. Așa cum este astăzi gestionată, „inteligența artificială” lărgește cunoștințele, dar poate reduce educația la instrucție, formarea la informare, capacitățile la rutina apăsării pe buton. În definitiv, sunt deja mulți tineri și mai puțin tineri care pot face azi calcule și realiza invenții, dar nu înțeleg altceva – nu înțeleg în primul rând comunitatea și sensul a ceea ce fac. Ca să nu mai vorbim de cultura moștenită.
Fiind atât de concurată, școala nu mai poate controla suficient educația. Mai ales în situația din unele țări, cum este, din păcate și România actuală, în care decidenții de la nivel național nu se pricep la educație și nu sunt capabili să-i asigure nici măcar legislație și administrare adecvate. Pe de altă parte, nu poate fi o educație națională, nici europeană, cum se vrea, fără ca școala să decidă educația. Ce-i de făcut în această situație?
Păstrând aici discuția la nivelul instituțiilor, sunt de părere că ceea ce observă cei mai buni pedagogi europeni (vezi, de pildă, Konrad Liessmann, Theorie der Unbildung. Die Irrtumer der Wissensgesellschaft, 2006), anume, că are loc o deteriorare gravă a educației europene, este adevărat. Antidotul nu poate fi decât instituțional. Îl sintetizez în două componente.
Prima componentă vizează o nouă lămurire asupra familiei ca generator firesc de educație, pentru a o consolida în rol de educator, prin măsuri, inclusiv sociale, adecvate. Nu este posibilă educație la propriu fără acțiunea familiei. Ne aflăm însă pe cursul unui asalt asupra familiei tradiționale și al forțării ei la destrămare.
Dacă însă vrem educație, atunci va trebui rezistat. Este nevoie de o nouă înțelegere, adusă la zi, care să prevadă revenirea educației la familie ca actor de bază, oricât de utopic ar părea demersul în era marilor organizații.
De altfel, este un adevăr ce trebuie asumat acela că, prin mecanismele ei, societatea modernă târzie caută să destrame subiecții tradiționali, individuali și instituționali ai vieții. Ea fragmentează. Chestiunea este acum de a recompune subiecții umani chiar în câmpul dominat de forțe contrare.
A doua componentă este lămurirea din nou a rolului școlii în învățare – având ca focus învățarea felului de a învăța și formarea caracterului și a responsabilității, de sine și de cei din jur. Este nevoie de un nou concept, adus și el la zi, care să reconsolideze școala ca actor principal al educației în era asalturilor cognitive, comerciale și mediatice fără precedent.
Se pot formula deja multe idei pentru cele două clarificări – a rolului familiei și a rolului școlii în educație, în condițiile noi ale modernității târzii. Cele două teme ar trebui însă lansate în discuția publică pe baza unor proiecte precise, care sunt deja la îndemână, în educație fiind destui dascăli pregătiți și deschiși la alternative. Cu cât mai devreme, cu atât mai bine.
Din capul locului este acum cazul unei decizii clare în privința scopului educației. Un ministru francez (Jean-Michel Blanquer, L’Ecole de demain. Propositions pour une education national renovee, 2016) a arătat că nu dă rezultate axarea educației din ultimele decenii pe cognitivism, care reduce scopul educației la formarea de competențe („științele cognitive nu sunt busola absolută a tot ceea ce trebuie făcut în materie de educație”, p. 11). Sunt de părere că doar tripticul „competențe”, „abilități”, „educația pentru valori” ca scop al educației (detaliat în A. Marga, Educația responsabilă, Niculescu, București, 2019, p. 16) scoate educația europeană din criza în care a intrat. Acest triptic readuce școala în funcția ei de centru al instrucției și educației.
De acum, este nevoie de inițiative. Pricepute și responsabile – nu inculte, fără idei, de genul „României educate”.
Statele suverane au rămas și în Uniunea Europeană subiecții de drept ai educației și au datoria de a o scoate din crize. Statul are de adus la școală fiecare copil. Cu atât mai mult România are de luat inițiativa, căci a trecut de la în jur de 4% abandon școlar în 1995, la sub 3% în 2000, dar a sărit la 14 % în anii secolului în curs și azi se confruntă cu nemersul la școală.
Doar inițiative locale nu vor ajunge, deși totul începe cu astfel de inițiative. Forțele de influențare a educației sunt mari, încât o politică europeană în materie ar fi salutară. Statele care dispun de decidenți care pricep educația și sunt capabili să o conceapă și să o reglementeze ar putea însă determina un curent de asigurare a școlarizării pentru orice copil și de revenire a educației în familie și în școală. (A. Marga, Cuvânt la o reuniune a învățătorilor, octombrie 2024)
Autor: Andrei Marga
Adauga comentariu