Dacă prin „particularism” înțelegem optica după care ceea ce se ia drept fapt ar fi și adevărul unei situații, chiar dacă se ignoră restul, putem spune că astăzi, din păcate, particularismele înfloresc.
Se schimbă șefi în justiție și se vorbește despre o altă justiție. S-au redus în câteva locuri posturi inutile în administrație și se pretinde că s-a făcut reformă. Se impun taxări eronate și se pretinde că se ajunge astfel la normalitate. Apare o maladie dificilă pentru supraviețuire și se alarmează oamenii susținându-se că ar fi fatală. Se schimbă cu ceva curriculumul, inclusiv programele analitice și manualele școlare, și se pretinde că s-a făcut reformă în educație. Au fost înlocuiți o seamă de „diplomați” cu inși la fel de piloși și se vorbește de reorganizare în relațiile externe. S-au finanțat călătorii și editări de cărți ale unor simpli carieriști și se proclamă că este afirmarea culturii naționale. Unele categorii sociale sunt nemulțumite de guvernare și vor o altă politică, dar sunt taxate ca „extremiste” și „populiste” fără a se examina realitățile și spectrul politic. Unii votează cu Europa, căci știu că „ea remunerează”, și pretind că ar fi „proeuropeni”. Sunt unii care au obiecții meschine la teze și argumente importante și se proclamă „oameni liberi”. S-a ieșit dintr-un acord dintre state, nici măcar din vreun tratat, și se pretinde că este „violare a dreptului internațional”. Se formulează copios opinii „cum se cere” și se crede că ar fi cugetare liberă. Expandează subiectivismul în dauna lecturilor, analizelor cuprinzătoare și priceperii și se crede că aici este „competență”. Un diletant trece câteva examene și se crede că este deja „specializare”. Universitarul mânuiește powerpoint-ul și se pretinde că el stăpânește domeniul.
Aristotel a observat deja că întregul unei realități este mai mult decât suma părților. Destule sofisme – de la luarea unei părți ca întreg (pars pro toto), la derivarea de la întreg la părți (o comunitate poate fi într-un fel, fără ca toți indivizii să fie aidoma) – sunt semnalate de Organon-ul său. Hegel a mers însă cel mai departe când a privit realitățile în cadrul întregului vieții umane, călăuzite de aspirația libertății și dreptății.
În Fenomenologia spiritului (1805), Hegel a simțit nevoia să explice felul în care a procedat. De aceea, celebrei scrieri i-a adăugat o Prefață, care enunță teza caracteristică: „Adevărul este întregul (das Wahre ist das Ganze). Întregul este însă numai esența vie care se împlinește prin dezvoltarea sa” (Hegel, Fenomenologia spiritului. Prefață, Viața lui Iisus și alte scrieri, Grinta, Cluj-Napoca, 2009, p. 13). Exemplificarea imediată este concludentă. „Mugurul dispare în apariția florii, și s-ar putea spune că el este dezmințit de aceasta; tot așa, prin fruct floarea se arată drept o falsă existență a plantei, și ca adevăr al florii, fructul trece în locul ei. Aceste forme nu numai că se deosebesc, ci se elimină una pe alta ca fiind de neîmpăcat. Natura lor curgătoare face însă totodată din ele momente ale unității organice, în care ele nu numai că nu intră în conflict, dar un moment este tot atât de necesar ca și celălalt, și această egală necesitate constituie, înainte de toate, viața întregului”.
Hegel detaliază abordarea întregului sub patru aspecte: a) adevărul este ceva obținut și prezentat rațional după ce s-au considerat diversele fapte ce țin de acel întreg. „Forma adevărată în care există adevărul nu poate fi decât sistemul științific al acestuia” (p. 15); b) adevărul nu se rezumă la o sumă de propoziții (p. 27), ci presupune o organizare a acestora; c) adevărul constă într-o desfășurare de momente ordonate logic: „Nerăbdarea cere imposibilul, adică atingerea scopului fără mijloace. Pe de o parte, trebuie suportată lungimea acestui drum. Deoarece fiecare moment este necesar; pe de altă parte, trebuie să zăbovim în fiecare dintre momente, căci fiecare este în el însuși o formă individuală întreagă, și nu va fi considerat în mod absolut decât în măsura în care determinația sa este privită ca un întreg sau concret sau dacă întregul va fi privit în particularitatea acestei determinări”(p. 31); d) adevărul presupune din capul locului integrarea a ceea ce este dat, în mod metodic și sistematic (p. 32). Concluzia lui Hegel este grăitoare: „metoda nu este altceva decât structura întregului, înfățișat în pura sa esențialitate” (p. 43). Altfel spus, realitatea fiind un întreg, numai o metodă ce-l poate capta duce la adevăr.
Se pot face bogate considerații în marginea cunoașterii ca reconstituire a întregului. Aici aduc însă patru exemple ale actualității ei.
Primul exemplu îl iau din pedagogie. Foarte probabil, unul dintre cei mai cultivați pedagogi al timpului nostru, Howard Gardner, și-a dat seama de importanța schemei elaborate de Hegel înăuntrul concepției asupra cunoașterii ca reconstituire a întregului (Five Minds for the Future, Harvard Business Press, 2008, p. 50) și a folosit-o în exemplificarea clasificării „minților”. Prin acestea el are în vedere „capacități” sau „perspective” cu care omul este înzestrat – „acțiuni, gânduri, simțăminte și comportamente ca produse ale creierului nostru” (p. XV). Howard Gardner a delimitat „cinci minți” care vor trebui cultivate: „mintea disciplinată”, „mintea sintetizatoare”, „mintea creatoare”, „mintea respectuoasă”, „mintea etică”. Aceste „minți” nu sunt echivalentul unor „inteligențe”, în accepțiunea pe care azi psihologia o dă noțiunii, căci, luând exemplul mai evident al „minții sintetizatoare”, aceasta presupune „multiple inteligențe”. De exemplu, „ca sintetizator, eu mă sprijin eminamente pe inteligențe lingvistice, logice și naturaliste, dar alții pot folosi inteligențe spațiale, artistice sau personale pentru a ajunge la sintezele lor și a le transmite”. Să ne gândim la sinteza la care a ajuns Pablo Picasso în Guernica, opera sa atotcuprinzătoare” (p. XVI). Inteligențele multiple presupuse de mintea sintetizatoare nu sunt asociate mecanic. „O sinteză valoroasă nu este un simplu exercițiu algoritmic. Mai curând ea câștigă putere atunci când asigură acel sens al înțelegerii, semnificației și conexiunii pe care atât de mulți le caută astăzi” (p. XIX).
Desigur, se poate discuta dacă „sinteza” este totdeauna când se folosește cuvântul. În general, rămâne diferență între a gândi sistematic și „sintetizare”. Howard Gardner face, de exemplu, clară distincția între „multiperspectivalism”, adică promovarea multiplelor unghiuri de vedere, inclusiv interdisciplinare, în abordarea unei probleme, și obținerea cognitivă a „sintezei” unei realități. Doar cu contribuția unei teorii a cunoașterii se poate vorbi de „sinteză”, care ne apropie întregul realității.
Al doilea exemplu îl iau din domeniul studierii viitorului. Așa cum ne spune o scriere reprezentativă (Philippe Baumard, dir., Questions de Futur, CNRS Editions, Paris, 2012), opțiunea sănătoasă astăzi este nu de a fixa metodologii și propoziții docte despre o realitate, de la care nu se admit abateri, ci de a deschide discuția despre chestiuni strategice care vor modela ele însele metodologia. „Nu există metodologie particulară a <chestiunii interesante>. Nu există decât cercetarea neîncetată a ceea ce este incongruent, dar are în același timp sens; a ceea ce <deranjează> convingerile prea larg împărtășite fără a fi discutate; a ceea ce creează un dezacord profund, suscită vederi care jenează sau deviază” (p. 14). De pildă, reziliența – înțeleasă drept „voința și capacitatea unei țări, a societății și a puterilor publice de a rezista în fața consecințelor unei agresiuni sau catastrofe majore, apoi a restabili rapid capacitatea lor de a funcționa normal”, într-un „mod social acceptabil” (Livre Blanc du 2008) nu mai poate fi asigurată fără a schimba metodologia adaptând-o la noi solicitări într-o lume cu schimbări cantitative rapide – rarefierea resurselor, noua repartizare a bogăției, creșterea demografică – și calitative – tehnologii invazive, schimbarea legăturilor sociale și a reprezentărilor despre societate, insecuritatea crescândă a transportului de bunuri, persoane și informații, redistribuirea puterii statelor, efectele creșterii. Economia este nodul realităților, dar acestea trebuie considerate în ansamblul lor.
Al treilea exemplu îl iau din domeniul medicinei. Azi devine tot mai clar că abia o privire a organismului ca întreg permite înfruntarea maladiilor dificile. Renumitul medic și teolog Johannes Huber a trecut în revistă, ca natolog și epigenetician, situații din practica sa medicală și a altora, care pun în joc argumente ale nevoii de a proceda holistic. Teza sa generală este că „așa cum noi nu suntem suma părților noastre componente, tot astfel lumea nu este suma părților ei componente. Noi suntem un întreg. Și lumea este un întreg. Iar noi suntem nu numai doar o parte a lumii, dar suntem în modul cel mai strâns legați și împletiți cu ea” (Der holistische Mensch. Wir sind mehr als die Summe unserer Organe, Goldmann, München, 2020, p. 331). Așa cum arată lucrurile, „natura sau constructorul lumii (Weltbaumeister) nu au gândit ca fiecare parte să rămână în viață, ci s-au îngrijit ca totul să lege lucrurile în așa fel încât viața să treacă mai departe, la alt corp. Ca un exemplu, copiilor le sunt transmise genele și cunoștințele, experiențele, iubirea părinților. Celulele stem ale copilului întineresc mama. Iar tot ceea ce întinerește este iubirea. Dar nu numai că ne întinerește, ea ne face inteligenți și ne permite să simțim bucuria vieții. Nu în cele din urmă ne face frumoși” (p. 331-332). Dezvoltarea creierului nu poate fi despărțită de iubire. „Inteligența este prezentă pentru iubire, ca și iubirea pentru inteligență /…/. Iubirea este astfel mai mult decât reproducerea și grija pentru urmași. Ea ne face ceea ce suntem, oameni care gândesc critic și visează” (p. 333). De aceea, Biblia a și așezat iubirea în centrul ființării, iar constructorul lumii a adus-o în miezul acesteia. „Cine hrănește ura în lume acela nu numai că distruge alți oameni, ci distruge și cel mai înalt cadou pe care ni l-a dat natura. Din fericire natura este răbdătoare. Ea ne permite să facem unele lucruri în această a doua săptămână a creației. Spre norocul nostru, ea ne iartă. Încă” (p. 334). Diotima avea dreptate când îi spunea lui Socrate că prin copiii născuți din iubirea noastră corporală ajungem să luăm parte la nemurire. Dar ea avea dreptate să adauge că „prin iubirea de adevăr și lume, adică prin căutarea filosofico-științifico-poetică a marelui întreg, ajungem încă și mai aproape de nemurire”.
În domeniul strict medical, Johannes Huber desfășoară ilustrări ale ideii că homo sapiens funcționează holistic, încât medicina modernă actuală ne spune că viața trebuie luată ca un întreg. „Omul este mai mult decât suma organelor sale” (p. 10), iar acest fapt, plin de implicații în terapii, trebuie bine înțeles. Mecanistica încă răspândită va trebui înlocuită cu holistica, ce conștientizează influența fiecărui organ asupra altuia. „Totul în corp este orientat spre parteneriat” (p. 38), năzuința imanentă a naturii este spre întreg.
Exemple sunt numeroase. Descoperire a deceniilor recente, „comunitatea de celule” este asigurată de-a lungul generațiilor (p. 73) care ne cere să gândim holistic. Deja se tratează maladii luând în seamă ceea ce copilul împărtășește cu mama.
Oricum, „toate depind de toate” (p. 154), iar această perspectivă holistă cere o „deschidere a minților” (p. 177). Ea se poate aplica și în relația religie-știință-filosofie de astăzi. „Viața este un labirint multidimensional. Lumea se explică prin dependențe” (p. 185), iar holistica este solicitată din toate direcțiile.
Al patrulea exemplu îl iau din nevoia actuală de a restaura pacea durabilă în Europa. Vrem astăzi, în mod firesc, oprirea amenințării armelor și a înarmării, căci este clar că războiul din Ucraina irosește vieți și resurse și duce la o confruntare armată pe scară crescândă. În emisiuni la televiziuni Am răspuns la întrebări, în timp, în emisiuni televizate, și în 2022 și în anii următori, spunând că luptele se pot opri la un telefon din birouri de decizie al celor mai mari puteri. Dar pacea durabilă, am spus mereu, cere mai mult.
Ea cere, înainte de toate, cum spunea Helmut Schmidt, ca nimeni să nu se amestece în relația dintre ruși și ucraineni – popoare cu istorie comună de peste șaisprezece secole, cu limbă și cultură comune. S-a produs, desigur, „maidanul de la Kiev”, în condițiile cunoscute, evidențiate de istorici francezi, germani și americani de referință (Chaliand, Wirsching, Mearsheimer, etc.).
Întregul este însă și mai complicat. Războiul are loc pe un fond istoric dat de împrejurarea că, spre deosebire de Primul Război Mondial, care s-a încheiat cu cunoscutele tratate din jurul Parisului, de la începutul anilor 1920, Al Doilea Război Mondial și „războiul rece” s-au încheiat fără tratate. Până azi, cele două confruntări s-au încheiat abia prin acorduri de conjunctură – încât au rămas resturi (de pildă, pactul Ribbentrop-Molotov sau transferul în administrare a unor teritorii sau asasinatele în masă semnalate din nou de oficiali polonezi și de tineri ziariști germani). Nu s-au lămurit lucrurile prin analize fără rest și tratate elaborate de autorități legitime și validate de parlamente reprezentative.
Din nou, unii clamează „să nu ne atingem de chestiunea teritoriilor!”. Dificultatea de a aduce la soluții raționale chestiuni dificile, cum este, de pildă, chestiunea teritoriilor, nu este însă o rațiune suficientă de a ocoli aceste chestiuni. Nu este nevoie de noi surse de conflict, dar nici nu ar trebui ocolite chestiuni care, nerezolvate, duc la conflicte grave.
„Dreptul internațional”, invocat adesea, dar puțin înțeles la propriu, este, de fapt, dreptul tratatelor. Pe bună dreptate, un președinte de stat european, notoriu ca jurist, amintea că în anii postbelici nimeni în Europa nu a avut mandatul țării sale să abordeze teritorii! Nerezolvate rațional, astfel de chestiuni explodează inevitabil în războaie.
Este nevoie de cunoașterea întregului situației din Europa – incluzând, firește, istoria – și de a trage consecințe practice dacă vrem rezolvări raționale. Altfel, se rămâne la propagandă, care, fie ea și agresivă, este un simplu „particularism”, ca orice are puțin de a face cu adevărul.
Nevoia cunoașterii întregului se resimte în crizele de astăzi, dar aceasta nu înseamnă că ea este și satisfăcută. În diferite domenii ea se traduce încă greu în reguli metodologice aduse la zi. Dar, pe de altă parte, conștiința nevoii ei este tot mai clară. Imperative practice împing într-acolo.
Sursa: <a href=”http://www.andreimarga.eu“>Andrei Marga</a
Adauga comentariu